Reinventarea comunităţii
Zilele trecute am asistat la conferința unui fost masterand întors din Anglia după un doctorat în cultura bicicletei. Lumea aceasta a bicicletei, așa cum a prezentat-o Cosmin Popan, este răsturnarea ideală și ideatică a lumii automobilului, asta o știm cu toții. Mai interesante sînt diversele roluri și semnificații care i s-au atribuit bicicletei de-a lungul timpului, de la loisir și sănătate la funcțiile sale economice, ecologice, urbanistice și, nu în ultimul rînd, politice și morale. Ivan Illitch, de pildă, a atras atenția mai demult asupra relației invers proporționale dintre viteză și echitate, aducînd în poziție dominantă „clasa capitaliștilor rapizi“. Rețelele slow traffic ale bicicliștilor sînt astfel – adesea explicit și militant – forme de protest și soft power, care nu se opun atît – sau doar – hegemoniei fast traffic a automobilului, cît stilului și calității vieții pe care o implică acesta: „Bicicleta introduce sociabilitatea în mobilitate“ – a atras atenția la un moment dat Popan. Și chiar mi-a atras atenția!
Există tot mai mult și în tot mai variate forme o revenire la „comunitate“, o reinventare pe alte baze a sociabilității. Discuția este, desigur, una veche și intrinsecă majorității criticilor modernității. La Tönnies, de pildă, aceasta ia forma celebră a tensiunii dintre comunitate (Gemeinschaft) și societate (Gesellschaft). Şi cum vin cu drum de fier, / Toate cîntecele pier – spune și Eminescu, reticent față de aceeași „artificialitate“ a modernității și destrămare a comuniunii cu natura și a comunității tradiționale dintre oameni. Mult mai tîrziu, neo-comunitariștii americani reiau problema, opunînd liberalismului un ideal de solidaritate și individualismului un ideal de sociabilitate, iar Charles Taylor se întreabă: „De cîtă comunitate are nevoie democrația?“ Mai aproape de viața cotidiană, corporațiile introduc și încep să se întreacă în strategii de team-building vizînd, într-una dintre variantele sale strategice, întărirea coerenței și încrederii interpersonale a echipelor de lucru, piața generează, mai mult reactiv, sharing economy, iar ONG-urile se preocupă de community-building în cartiere urbane destrămate. Ca să nu mai vorbim de rețelele sociale ale Internetului, deja ubicue și îmbrăcînd la rîndul lor cele mai diverse forme, după cum am discutat mai sus.
Cea mai interesantă și simptomatică formă de „neo-sociabilitate“ mi se pare însă coworking. Provine tot din lumea afacerilor, dar este gestionată de așa numita „clasă creativă“, devenită însă mai degrabă o clasă a „proiectoriatului“, care iese din „planificatul“ instituțional și se retrage în proiecte individuale pentru a evita „precariatul“. Din acest punct de vedere, coworking este o continuare și o răsturnare a team-building-ului corporatist: team-building, da, dar out of the box și după criterii elective personale, nu după reguli colective impuse. Sociabilitate, desigur, dar pe cont propriu și pentru a nu cădea pradă izolării. Mai important poate, după cum rezultă dintr-un studiu realizat de Colleoni și Arvidsson în 2014, deși coworking este în primul rînd un mod de working care urmărește tot reușita pe piață, ceea ce îi aducea în spațiile de coworking pe 48% din clienții întrebați era „nevoia de a se simți într-o comunitate“. Important este pe cine întîlnești acolo – spun mai toți. Important ca resursă pentru business, bineînțeles, dar important și în sine, ca relație socială „de calitate“.
Bringing back the social – titra un jurnalist, trecînd în revistă fenomenul coworking în lume. Desigur, în toate cazurile invocate, există și motivații societale și pragmatice: biciclete pentru a decongestiona traficul, sharing economy pentru a rentabiliza costurile de zi cu zi, team-building pentru a spori eficiența companiilor, neo-comunitarism pentru a echilibra relația politică dintre individ și societate, community-building pentru a reduce violența și alienarea în spații urbane suprapopulate, chiar și coworking pentru a permite infuzii de creativitate într-o piața suprasaturată de standardizare. Există însă în toate aceste cazuri și o componentă motivațională personală, o nevoie existențială de comunitate, de refacere a „atașamentului“, cum ar spune Bruno Latour. „Comunitatea“ poate fi deci un mijloc pentru atingerea unor scopuri supraindividuale, dar și un scop în sine, pentru împlinirea unor nevoi personale de sociabilitate. O comunitate la purtător, de fapt, pe care o alegi și/sau în care ești ales, nu una în care te naști sau ești plasat prin forța lucrurilor și căreia trebuie apoi să i te supui.
Dar mai este ceva interesant în aceste reveniri la comunitate: decuplarea de la timpul societății, o reacție la fast prin aderarea la slow movement, de la slow food inițiat de Carlo Petrini la slow science, promovată de Isabelle Stengers și trecînd prin slow development și chiar o reevaluare a slow economy.
Este ca în cazul „tradițiilor“, îmi trece mie prin minte. Acestea re-produc trecutul, evident, dar o fac selectiv și electiv: îmi aleg trecutul care mi se potrivește, nu mă las determinat de acest trecut, nu practic obiceiurile moștenite din neam pentru că fac parte din neam și n-am încotro, ci pentru că – și în măsura în care – constituie o experiență care mă îmbogățește spiritual pe mine, aici și acum, dar cînd și cît îmi doresc: nu locuiesc într-o casă țărănească, dar mă duc să vizitez și să mă bucur de casele din Muzeul Satului sau îmi (re)fac o casă „tradițională“ pe gustul meu. Așa și în cazul acestor neo-comunități: nu fac parte dintr-o comunitate în care socializez după cum îmi dictează uzanțele acesteia, ci îmi construiesc propria comunitate a unor valori electiv împărtășite. Și o fac în felul și în ritmul meu, nu cel dictat de time is money: merg în spații coworking, dar cînd mă scol și fără a socoti rentabilitatea economică a fiecărei ore petrecute acolo; pot să stau și pur și simplu de plăcerea socializării. Pe scurt, împărtășesc cu alții în măsura în care eu sînt liber să o fac; în măsura unei sympathia dintre autenticitățile noastre individuale?…
În 1927, Hugo von Hofmannsthal lansa conceptul paradoxal de „revoluție conservatoare“, o critică și o reacție față de modernitate din interiorul acesteia. Pe această filieră și pentru a ne adapta la contextul postmodern al acestor neo-comunități, am putea vorbi, se pare, despre o „neo-revoluție conservatoare“…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.