Reîntoarcerea la viață/realitate
Ne-am trezit deodată cu atîta libertate la îndemînă încît nu prea știm ce să facem cu ea. Cel puțin eu, una, nu știu prea bine. Pînă acum era ceva de la sine înțeles. Nici nu o percepeam ca atare.
Acum, deodată, mi se pare formidabil să pot ieși din casă unde vreau. Plimbările pe care, înainte, nici nu observam că le făceam erau doar intermezzo-uri nesemnificative între drumuri utilitare, devin scopuri în sine. Și, mai mult de atît, se transformă în aventuri. E simpatic, pe de o parte, că avem aventura la îndemînă: că ne putem arunca într-o aventură cum ieșim din casă, că avem palpitantul, într-un fel, la degetul mic. E ca atunci cînd, în copilăria mea, mă jucam cu un prieten de-a exploratorii pe recamier: patul era corabia, iar covoarele – oceanul pe care pluteam.
Cînd ajungeam la vreo destinație, unul dintre noi trebuia să coboare de pe recamierul roșu peticit. Deși știam că oceanul erau, de fapt, cele trei carpete chinezești maro, cu model și imperfect aliniate, emoția în momentul în care puneam piciorul jos era imensă, covorul ăla aproape că mă ardea. Ceva aproximativ asemănător am simțit cînd m-am hotărît să pornesc în prima plimbare liberă – fără declarație, cu voie de la stăpînire. Ritualul ambalării pentru ieșirea asta a fost, pentru mine, precum cel al unui cosmonaut care-și pune pentru prima dată costumul, chiar dacă se pregătește să exploreze o planetă minusculă, pe care nu crește decît o floare.
Momentul culminant, pe care l-am resimțit din alt film, a fost cel al punerii măștii, în oglindă. Am scos masca din cutia comandată în perioada critică, de penurie și suprapreț, aproape ca pe un obiect conspirativ, de la bursa neagră din filmele cu al Doilea Război Mondial. După ce am urmărit vreo două filmulețe pe net, care ne-nvățau cum să ne-o așezăm pe față mai eficient, mi-am potrivit-o, în oglindă, tot în stilul clasic.
Înarmată cu ea și cu dezinfectantul în buzunar, am pornit-o în aventură. Fiecare pas era complicat, ca pe Lună aproape, iar sentimentele față de oamenii care treceau pe lîngă mine – dintre cele mai amestecate. Da, mă bucuram să-i văd, îi iubeam, pompos spus, chiar pe fiecare în parte și pe toți laolaltă, dar, în același timp, mi-era frică de ei. Pe de o parte, simțeam nevoia să-i îmbrățișez, căci erau vii, erau de-ai mei și nu-i mai văzusem de mult. Pe de alta, fiecare dintre ei era și un potențial agresor și răspîndac de COVID-19.
S-a produs, practic, o zguduire a încrederii în umanitatea din jur, pe care am avut-o, mult timp, chiar cînd alții încercau asiduu să mi-o spulbere. Mult timp nu mi-a păsat ce atitudine manifestau cei din jur față de mine, cei de pe stradă ca prim strat cu care interacționam. Defilam cu zîmbetul meu nu neapărat superior, nici chiar atotștiutor, dar cumva complice cu puținii aleși care credeau că, de fapt, „lumea e frumoasă și oamenii buni”. Aveam eu încrederea aia oarbă și tîmpă în omenire, pavoazată cu inimioare și floricele, în bună tradiție Disney. În care toți trebuie priviți cu înțelegere și ajutați, chiar cînd se dovedesc Neanderthali.
Acum am constatat, însă, că spiritul de conservare, nenorocitul, tinde să depășească altruismul. Parcă nu m-aș mai apropia de nimeni cu drag, ca altădată, nici măcar de prieteni. E o dualitate care intră în acțiune ad-hoc: uite-l pe respectivul, ce dor mi-a fost de el, de cînd nu l-am mai văzut, odată cu „O fi el un tip simpatic și avem o istorie comună, dar totul e să nu-mi dea boala, nu poți băga mîna-n foc pentru nimeni…”
Ceea ce vreau să spun este că nu mi se pare chiar floare la ureche să ne păstrăm altruismul și umanitatea în perioada asta. Totul e să continuăm să facem eforturi, chiar dacă nu ne va ieși din prima. Ceva din ferocitatea speciei atunci cînd tu, ca individ care faci parte din ea, ești atacat pare să iasă la iveală în perioada asta, cu surle și trîmbițe. Un strat mai atavic, îngropat în vremuri pașnice, pare să se-mpingă acum către suprafață.
Să ne luptăm să păstrăm dacă nu neapărat floricelele, măcar verdeața din buchet. Chiar dacă ne-am mai încrîncenat, să trecem peste asta și să lăsăm de la noi. Sînt oameni iresponsabili peste tot? OK. Să-i lăsăm să treacă înaintea noastră, să ne dăm doi pași înapoi și să fim noi cei responsabili. Cei care poartă mască și au răbdare.
Așa, încet-încet, ne vom putea întoarce la bucuria de a fi afară și de a contempla lumea. Pe care, cumva, în momentul de față, ne temem s-o mai trăim. Încet-încet, sînt sigură că se va restabili. Apărarea de COVID-19 ne va intra în instinct. Cu masca la gură, cu ochelarii pe nas și dezinfectantul în buzunar, făcînd slalom printre semenii noștri pe care ne reobișnuim să-i iubim, vom amușina, atît cît putem, miresmele florilor și ne vom bucura de culorile pomilor, ierburilor, acoperișurilor, păsărilor. Al căror ciripit și croncănit ne vor întregi și confirma întoarcerea la realitatea cea firească. La viață în forma ei cea mai simplă, dar și mai desăvîrșită, pînă la urmă.