Regina, contele și castelele
Între atîtea crize politice, economice, sociale, fie acestea invocate, provocate ori pur şi simplu închipuite, o constantă a modului de gîndire românesc actual este comparaţia. De la discuţiile de pe băncuţa din dreptul porţii şi pînă la analiştii ori oamenii politici de tot felul expunînd pertinent, analitic, încrîncenat, răstit, necruţător şi televizat poziţia României în oglindă cu a altora, comparaţia joacă un rol major. Nu ne motivează, nu ne ambiţionează, nu ne angajează în vreun fel. Pur şi simplu, constatarea, subiectivă sau obiectivă, cum că şi altul o duce la fel de greu sau chiar mai greu este suficientă. Apoi ne vedem liniştiţi de ale noastre, împăcaţi cu gîndul că nu sîntem noi cei care ţin lanterna roşie. Mai avem o speranţă...
Imediat după Revoluţie ne-am comparat cu ungurii. Eram, carevasăzică, tovarăşi de suferinţă proaspăt eliberaţi de sub jugul altor „tovarăşi“. A venit momentul cînd ne-am trezit singuri. Apoi în tandem cu vecinii de la sud. Şi noi, şi ei – colegi de cursă întru integrările de tot felul. Sigur, au existat momente de rătăcire cînd am privit cu oarecare satisfacţie şi înţelegere „colegială“ clipele de năucire ale grecilor. Am revenit, odată cu sezonul estival, în compania bulgarilor iar comparaţiile s-au reluat: economia lor şi a noastră, politica lor şi a noastră, împrumuturile lor şi ale noastre, turismul lor şi al nostru... Balcicul perioadei interbelice, laolaltă cu castelul Reginei Maria, devenise în doar cîţiva ani destinaţia estivală a intelighenţiei vremii, de la Petraşcu ori Tonitza pînă la Nicolae Iorga şi Nae Ionescu. În orăşelul agăţat de faleza stîncoasă, pînă şi lumina zilei, prinsă între apa mării şi piatra alburie, ca de cretă, părea altfel. Apăruse chiar şi o universitate: Universitatea Liberă din Balcic! Exista chiar şi un aerodrom, biată fîşie de pămînt nivelat unde aterizau fie cei norociţi cu posibilitatea de a călători cu aeroplanul, fie împătimiţi ai zborului, precum asul Bîzu Cantacuzino.
În ultimii ani, după evenimentele din decembrie ’89, am recucerit Balcicul. Măcar turistic. Se vorbeşte româneşte în magazine, în hoteluri se acceptă leii, iar la restaurante meniul este „ca la mama acasă“. Putem compara serviciile, preţurile, oamenii...
Castelul a redevenit, după intervalul comunist, măcar în propria-i titulatură, „al Reginei Maria“. Figura regală te întîmpină pe toată expunerea de suveniruri de-a lungul drumului asfaltat ce coboară pînă la poarta muzeului, dar şi în tot ceea ce înseamnă comerţ turistic ori de carte din orăşelul de pe stînci. Prezenţa ilustrei figuri este uimitoare, de la sticluţe cu parfum de trandafiri pînă la cópii ale portretelor oficiale din epocă. Laolaltă cu Regina, întreaga familie regală a României: Carol I, Elisabeta, Ferdinand, Carol al II-lea, pînă şi adolescentul Mihai. Cu o observaţie: niciunde nu se menţionează şi despre a cui Regină ori despre a cui familie regală este vorba. Turistul român, mulţumit de serviciile turistice, devine subit nemulţumit de răutăcioasa omisiune. De la mîndria de a face poze pe terasa din afara castelului ori în compania portretelor cu Regina dinăuntrul Castelului (doar este „de-a noastră...“) şi pînă la fireasca revoltă declanşată de informaţia trunchiată nu este decît un pas. Ne simţim exploataţi istoriceşte, nedreptăţiţi memorialistic...
Avem şi motive!
Şi ei au motive: „povestea“ este cea care contează. „Povestea“ este cea care atrage: povestea locului! Un turist străin de istoria Balcanilor pleacă liniştit mai departe avînd în minte tabloul unei Regine Maria retrase în castelul său de la Balcic, străjuită de peretele stîncos al falezei şi arborii din grădină, privind în zare marea cum limpezeşte cerul; o Regină aşteptînd pe terasa „Cuibului liniştit“, sub verticala minaretului, în veşminte albe aducînd a straie arabe. Iar la sfîrşitul vremurilor, atunci cînd povestea se apropia de sfîrşit, inima i-a fost depusă, după poruncă, între icoanele bisericuţei de piatră din grădină, între arbori. Mormîntul fusese dinainte pregătit mai sus, pe un umăr de stîncă. Acolo dorise să-i fie depus trupul, la umbra crucii, în ramă de piatră. Tot după dorinţă, meşterii pietrari săpaseră poartă şi trepte în patul sarcofagului, pentru ca sufletul său să se poată preumbla noaptea liber, sub clar de lună, prin labirintul grădinilor.
Istoria are farmec, are parfumul vremurilor. Este povestea unei Regine, a unui castel, a unei grădini de la hotarul dintre pămînt şi apă... De dragul comparaţiei, avem şi noi „povestea“ noastră. Şi tot de un castel legată. Nu a fost construit, precum celălalt, de către Regină, însă tot reşedinţă i-a fost, dar în semn de preţuire din partea supuşilor braşoveni. Dar pentru o Regină care, alături de Regele său, îngrijise Marea Unire.
L-a amenajat şi înzestrat după propria-i vrere şi pricepere. Castelul Bran. Castel în toată puterea cuvîntului, spre deosebire de corespondentul său inocent, mai mult vilă marină, de peste Dunăre. De data aceasta la noi, în România vremurilor de astăzi, chiar dacă retrocedat în contul vremurilor vitrege de ieri. Aceeaşi amintire regală. Şi tot o bisericuţă din piatră în vale, care, precum surata sa din grădinile de la Balcic, a păstrat inima Reginei pentru o vreme.
Tărîm de poveste, doar că aici, împrejurul castelului, pe străzi şi alei de parc bîntuie de astă dată cealaltă poveste: povestea Contelui Dracula, ficţiunea irlandezului Bram Stoker de la cumpăna secolelor XIX-XX. Suvenirurile îi expun contra cost figura dementă, caricatural hibrid între fizionomia unui Vlad Ţepeş şi un zombie din filmele cu buget redus. De la brelocuri şi marionete pînă la măşti din plastic ori veioze (numai bune pentru a deveni cadou inspirat la aniversarea vreunui nefericit copil). Restaurante, baruri cu alură de cîrciumă, pensiuni, toate îngrămădindu-se în marginile unui drum şerpuit, se întrec în a apela, într-o formă sau alta, fie chipul, fie numele, fie vremurile temutului personaj. Toate acestea de dragul turismului.
Turistul se poate fotografia cu zidurile de piatră pe fundal sau pe scările întortocheate şi înguste ale castelului. Pe aici să fi trecut şi Contele? Nimeni nu poate şti cu siguranţă, însă merită făcută o poză, pentru orice eventualitate... Dacă informaţiile istorice de la Balcic ne revoltau, pe drept cuvînt, iată-ne simţindu-ne comod în compania temutei ficţiuni. Dacă informaţiile istorice de la Balcic ne lăsau undeva în umbră, eliminîndu-ne istoriceşte din contextul „poveştii“ lor, iată-ne luîndu-ne revanşa cu „povestea noastră“. Oarecum. În fapt, e tot a irlandezului...
Mai departe ironia devine chiar crudă. Scurtul episod al Cadrilaterului de sub Coroana României laolaltă cu prezenţa Reginei devin, în cazul vecinilor noştri de la sud, istorie permanentă cu potenţial turistic şi motiv de mîndrie.
Simultan, în cazul nostru, aceeaşi prezenţă regală, covîrşitor legată de cumpăna revenirii armatei române într-o poziţie ofensivă în timpul primei conflagraţii mondiale ori de momentul Marii Uniri este abordată inegal. Avem de-a face cu o personalitate majoră a destinului nostru istoric dintre cele două războaie. Majoră atunci, subtil înfrîntă, pe teren propriu, în propria-i realitate, de o ficţiune cu alură de breloc. A fost o perioadă cînd Proiectul „Dracula Park“ reprezenta o mult aplaudată rampă de lansare a turismului local. Pornind de la poziţionare, în chiar inima Transilvaniei, şi continuînd cu personajul lui Stoker, se construia, la propriu, o întreagă poveste din metal, plastic, lemn, beton şi sticlă. Nu lipsea din schemă nici castelul... Unul nou-nouţ, cu creneluri, turnuri, orologiu şi ferestre sîngerii în ogivă gotică... Proiectul a fost în cele din urmă abandonat... Mai bîntuie din cînd în cînd firile nostalgice.
În lipsa acestuia s-a ajuns în situaţia de a transfera sensul „Dracula Park“ într-un castel cu aleasă descendenţă istorică. Parcurile de distracţie inventează în totalitate poveşti sau sînt edificate pornind de la poveşti în totalitate inventate. Ciudat este însă cînd un reper istoric, avînd propria „poveste“ adevărată, ajunge să fie abordat într-un scenariu similar. Ciudat este cînd acest monument ajunge sinonimul mai timid al unui parc de distracţii cu istorii totalmente inventate.
Abilitatea de a crea şi „vinde“ aceste poveşti ale locurilor nu are în sine nici o valoare a priori. Nu este nici corectă, nici incorectă, nu este nici bună, nici rea. Şi alţii mai răsăriţi decît noi au bătut această cale. Depinde, însă, cum şi cît „povesteşti“ şi, mai cu seamă, cît şi cum ajungi chiar tu să crezi. Mai mult, cît şi cum ajungi, prin acest exerciţiu aparent inocent, să-ţi înlocuieşti parte din propria moştenire reală. Cu atît mai greu de înţeles este efortul depus în sensul cultivării acestor „poveşti“, în condiţiile în care ai deja o zestre reală, palpabilă istoriceşte, rentabilă turistic. Dovada? Iată cum o pot exploata, culmea, vecinii...
În contextul propriilor valori şi simboluri, alegem repede, alegem comercial şi tot ce sperăm este să vindem rapid, chiar dacă ieftin... Renunţăm de bunăvoie la poveşti adevărate, pentru a ne amăgi cu adevărate poveşti de film.
Horia Dinulescu este arhitect.