Reforma şi începuturile limbii române literare

Limba literară este acea varietate a unei limbi istorice considerată, prin caracterul său normat și exemplar, fundament, reper și instrument al culturii scrise. O limbă literară este o „ființă istorică“, în sensul că are o existență istorică proprie, adică un început, o dinamică evolutivă și un sfîrșit. Textualizarea, normarea, codificarea, diversificarea stilistică, oficializarea și mediatizarea sînt, pentru limbile europene literare pe care le cunoaștem, principalele etape sau ipostaze istorice. Prin textualizare se înțelege producerea, într un idiom oarecare, a unei cantități de texte „literare“ suficient de mare pentru a putea declanșa apariția, printre agenții culturali activi, a conștiinței că idiomul respectiv este demn și capabil să exprime conținuturi intelectuale complexe și superioare de ordin intelectual, științific, religios, artistic, politic etc., stimulînd astfel, implicit, procesul de normare, adică de acceptare prin consens a unor iteme și structuri unice și unitare. Multe dintre limbile literare ale Europei moderne au fost marcate, la începuturile lor textuale, de traducerea textelor cultului creștin (liturgice, biblice sau omiletice). Vocația universalistă a creștinismului a impus multă vreme practicarea cultului în limbile considerate sacre, latina în Occident, greaca (ulterior și slavona) în Orientul creștin al Europei. Deși la începuturile lui creștinismul nu s a opus „vernacularizării“ mesajului sacru (vezi cazurile limbilor gotică, coptă, siriacă, georgiană și gruzină, mai tîrziu puțin slavona însăși), atunci cînd nevoile evanghelizării o impuneau, către sfîrșitul Evului Mediu, exprimarea mesajului hristic sau biblic în general devenise aproape un tabu, în ciuda dificultăților majore de înțelegere pe care evoluția limbilor populare o produsese. Interdicția de a traduce în limbile populare textele sacre devenise, atît în Occidentul latin, cît și în Orientul bizantin, poziția oficială a Bisericii, apărată cu consecvență de ierarhia bisericească. Încercările unor erudiți din afara sau din interiorul Bisericii de a traduce totuși, fie și fragmentar, sau de a parafraza pasaje sau cărți întregi din Biblie s-au produs de pe poziții disidente clare, aducînd inițiatorilor mari necazuri, mergînd pînă la excomunicare (cazul englezului John Wycliffe, m. 1384) sau la arderea pe rug (cazul cehului Jan Hus, m. 1415).

Problema substituirii integrale a limbii latine cu limbile populare a devenit astfel unul dintre punctele centrale ale Reformei inițiate de Martin Luther. Prin publicarea celor 95 de teze la 31 octombrie 1517, afișate pe ușa bisericii cu hramul Tuturor Sfinților din Wittenberg, călugărul augustinian Martin Luther (m. 1546) a declanșat una dintre cele mai mari revoluții spirituale, politice și sociale din istorie. Din perspectiva care ne interesează, traducerea și tipărirea Bibliei în limba germană de către marele reformator (mai întîi a Noului Testament, în 1522, apoi a întregii Biblii, în 1534) a fost actul inspirat care a asigurat poporului german baza și principalul instrument al unității sale culturale. Atît de mare pare să fi fost setea poporului german de a citi cuvintele Sfintei Scripturi în limba sa, încît în cîțiva ani, pînă prin 1537, fuseseră tipărite peste 16 ediții ale Bibliei! Argumentele teoretice, teologice, scripturistice și de bun-simț prin care se justifica nu doar legitimitatea transpunerii cuvintelor Sfintei Scripturi în limba poporului, ci chiar necesitatea acestui fapt, au fost expuse de Martin Luther într-o scriere polemică intitulată Scrisoare deschisă despre traducere (Sendbrief vom Dolmetschen), tipărită în anul 1530 (vezi versiunea românească comentată a acestei scrieri, pe care am publicat-o recent, în revista Transilvania, 3/2017, pp. 14 25). Îi informăm pe cititorii noștri că versiunea biblică lui Martin Luther este departe de a fi cea dintîi traducere în limba germană a Bibliei; specialiștii au inventariat circa optsprezece versiuni integrale ale Bibliei în limba germană înaintea lui Luther. Noutatea absolută a ofertei lui Luther constă, între altele, în armătura argumentativă și doctrinară a operei sale de traducător, pe de o parte, și, pe de altă parte, în dimensiunea inefabilă pe care o numim valoare literară, bazată nu doar pe talentul traducătorului, ci și pe nivelul superior de exersare pe care îl dobîndise deja dialectul saxon al germanei medievale, folosit de Luther. Dacă înaintașii săi fuseseră paralizați de respectul față de litera textului, Luther eliberează prin traducere sensul originar! Așadar, în loc de transpunere cuvînt cu cuvînt și obnubilare cvasitotală a semnificațiilor, accesibilitate integrală și interpretare liberă și responsabilă a sensului!

Multe națiuni moderne au repetat pe socoteala lor, așadar în mod specific, această experiență a reformatorului de la Wittenberg. Unda de șoc produsă în Saxonia de scrierile și de predicile lui Luther s-a propagat aproape instantaneu în țările locuite de români, îndeosebi în Transilvania și Moldova. Mai ales ca urmare a eforturilor unui Johannes Honterus (m. 1549), ideile lui Luther au fost rapid asimilate de sașii transilvăneni, iar maghiarii ardeleni, după o oarecare oscilație între varianta luterană a Reformei și cea calvină, au optat în masă pentru calvinism. Secuii au rămas în majoritate fideli catolicismului. Sibiul și Brașovul au devenit bastioane ale luteranismului (Biserica Evanghelică), iar altele dintre orașele importante ale Ardealului au devenit calvine (Biserica Reformată): Cluj, Oradea, Deva, Orăștie, Tîrgu Mureș, Aiud, Alba Iulia, Făgăraș, Tîrgu Secuiesc etc. Decisiv din punct de vedere politic a fost sinodul de la Aiud din 1564, cînd apele s au despărțit, sașii declarîndu-se oficial adepți ai lui Martin Luther, iar maghiarii ai lui Jean Calvin. Astfel, după Elveția și Olanda, Transilvania devenea, ca pondere, a treia țară calvină a Europei, iar sașii se integrau în marele bloc luteran care va cuprinde Germania și, treptat, Scandinavia.

Iar românii? Cantonați în ortodoxismul lor tradițional, cu rădăcini foarte adînci în cutumele precreștine, cu o organizare ierarhică sumară și cu un atașament puternic față de cultul morților, al icoanelor și al moaștelor, românii păreau imuni la valul înnoirilor reformatoare. Nu doar în Moldova și Țara Românească, ci chiar și în Transilvania, slavona devenise pentru români, după cîteva sute de ani de exercițiu ca unică limbă liturgică și limbă oficială, o componentă importantă a identității confesional-comunitare. Și totuși, tocmai în acest al XVI lea frămîntat secol, apar primele texte scrise în limba română, semn că emanciparea totală de limba slavonă ca „limbă suprapusă“ nu mai era decît o chestiune de timp.

Problematica apariției primului corpus de texte literare românești, alcătuit din traduceri de texte bisericești (Psaltirea, Apostolul, Evangheliile), a spațiului, timpului, împrejurărilor confesional-politice și a motivațiilor reale ale alcătuitorilor lor anonimi a constituit timp de o sută de ani, de la descoperirea în ultimele decenii ale secolului al XIX lea, a așa-numitelor manuscrise rotacizante (Psaltirea Șche­iană, Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Hurmuzachi, Apostolul Voronețean, Codex Sturdzanus, Manuscrisul de la Ieud sînt cele mai importante) și pînă aproape de vremea noastră, „chestiunea homerică“ a filologiei românești moderne. S-au emis în această privință fel de fel de ipoteze, unele dintre ele fanteziste și nedemonstrabile, cum ar fi cea formulată de slavistul și folcloristul bucureștean I.C. Chițimia, în anii ’80 ai secolului trecut, în plină febră protocronistă, potrivit căreia românii au avut textele bisericești esențiale în limba lor din vremuri imemoriale, încă înainte de adoptarea slavonismului! Mai raționale au fost părerile unor istorici precum Nicolae Iorga, care lega inițiativele de traducere în limba poporului a Psaltirii, Apostolului și Evangheliilor de propagarea în zonele de nord ale spațiului daco-românesc a ideilor husite, prin imigrarea în nordul Ardealului și în Moldova a unor comunități husite, odată cu înăbușirea în Imperiu a amplei mișcări religioase-populare inițiate de Jan Hus. Numai că, după cum o arată documentele scrise, ecouri ale ideologiei husite s-au înregistrat doar printre maghiarii din regiunile de nord ale Transilvaniei și de pe ambele versante ale Carpaților Orientali și aproape deloc printre români.

De o mai bună argumentare și, în consecință, de oarecare credibilitate s-a bucurat așa numita „teorie a necesităților interne“ ale societății românești de a adopta limba națională în cult. Propusă de reputatul istoric Petru P. Panaitescu și asumată cu argumentație lingvistico-filologică de marele lingvist ieșean Gh. Ivănescu, această ipoteză indică Maramureșul istoric drept „leagăn al limbii române literare“ și ultimele decenii ale secolului al XVI lea – primele decenii ale secolului al XVII lea drept epocă în care traducerile respective au fost făcute, după originale slavone. Mai mult, se indică cu precizie Mănăstirea Peri din Maramureș, unde călugării români majoritari se aflau în conflict istoric, de generații, cu superiorii lor ierarhici de la mănăstirea din Muncaci, Ucraina. Traducerea în română a principalelor cărți de cult ar fi constituit un gest de emancipare de sub tutela limbii slavone (a cărei cunoaștere decăzuse oricum foarte mult) și, implicit, de independență de facto față de superiorii ierarhici de la Muncaci.

Meritul de a fi clarificat lucrurile privind localizarea, datarea și definirea contextului cultural în care au fost produse cele mai vechi traduceri de texte bisericești în limba română revine filologului bucureștean Ion Gheție (1930 2004) și colaboratorilor săi de la departamentul de limbă literară și filologie al Institutului de Lingvistică din București. În rezumat, impactul Reformei asupra românilor, cu efectul său cultural principal, traducerea în limba română a cărților de cult, a cunoscut următoarea desfășurare. Aflați în concurență politică și confesională în cadrul Principatului Transilvaniei, atît sașii luterani, cît și maghiarii calvini au depus eforturi prozelitiste sistematice pentru lărgirea bazei populaționale a noilor lor confesiuni, prin atragerea la credința lor a românilor, majoritari ca număr în statul guvernat de principiile constituționale ale pactului „Unio trium nationum“, prin care românilor ortodocși le erau refuzate toate drepturile politice, recunoscute în schimb maghiarilor, sașilor și secuilor. Desigur că argumentul cel mai convingător pentru un popor vorbitor al unei limbi romanice, româna, total diferită de slavona liturgică, a fost cel lingvistic. Celebrul argument paulin invocat adesea de Luther, potrivit căruia (în formularea lui Coresi) „în sfînta besearecă mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înțeles decît zece mie de cuvinte neînțelease în limbă striină“, nu putea să nu îi sensibilizeze pe români. Așadar, prima măsură de atragere a românilor a fost sprijinirea traducerii și tipăririi cărților de cult în limba lor. Inițiativei și sprijinului luteranilor din Sibiu li s-a datorat Catehismul din 1544 (adaptare după Micul Catehism al lui Luther), prima carte tipărită vreodată în limba română (nu s-a păstrat nici un exemplar). Aceluiași sprijin luteran i se datorează tipărirea de către Coresi, la Sibiu, în 1559, a altui catehism (Întrebare creștinească), precum și a Tetraevanghelului (1560). Succesul prozelitist al sașilor printre români a fost însă aproape nul, documentele neînregistrînd comunități românești luterane stabile.

Un succes mult mai mare l a avut în schimb calvinismul, a cărui propagandă susținută a fost sprijinită și prin măsuri politico-administrative foarte dure, menite să îi determine pe români să treacă în masă la calvinism. Este mai mult ca sigur faptul că textele rotacizante, Psaltirile și Apostolul, ca și alte culegeri de cîntece religioase, au fost scrise de către români trecuți la calvinism din zona Banat-Hunedoara, după cum indică și analiza dialectologică a limbii acestor texte. Cele mai semnificative cărți tipărite de calvini pentru români au fost tipăriturile coresiene Tîlcul evangheliilor sau Cazania I din 1567, Psaltirea coresiană din 1570, celebra Palie de la Orăștie (1581 1582) și, ca o încununare, puțin mai tîrziu, Noul Testament de la Bălgrad (1648) și Psaltirea de la Bălgrad (1651). Măsurile de calvinizare a românilor au avut și o dimensiune politico-organizatorică eficace. La dieta de la Sibiu din anul 1566, se decretează trecerea oficială a românilor la calvinism. Limba română este declarată în principat limba de cult obligatorie, prevăzîndu-se sancțiuni grele pentru preoții care vor continua să slujească în limba slavonă. Mai mult, românii primesc un episcop („superintendent“) calvin, în persoana lui Gheorghe de Sîngeordz, căruia i-au succedat, în deceniile care vor urma, alți doi episcopi români calvini, Pavel Tordași și Mihail Tordași. În prima jumătate a secolului al XVII lea, cînd Transilvania va fi guvernată de principi cu convingeri calvine profunde, precum Gabriel Bethlen (1613-1629), Gheorghe Racoți I (1630 1648), Gheorghe Racoți al II lea (1648 1660) și mai ales Mihail Apafi (1661 1690), puterile superintendenților calvini ai românilor (Ștefan Katona Geleji, Gheorghe Csulai) vor fi discreționare, ierarhii români menținuți în slujbă în mod formal, precum un Simeon Ștefan sau un Sava Brancovici, trebuind să se supună în toate privințele, doctrinar și organizatoric, ordinelor și instrucțiunilor acestora.

Mai profund și mai rapid a fost procesul de calvinizare a românilor în părțile Banat, Hunedoara și Hațeg, regiuni în care mulți români profesau de cîteva generații catolicismul. Remanentă pînă spre anii 1715-1720, comunitatea calvină românească de aici a produs o mică literatură religioasă în limba română; pe lîngă deja menționata Palie de la Orăștie (1581-1582), mai sînt de reținut o Carte de cîntece tipărită prin 1671 1675 cu litere latine și cu ortografie maghiară sau nu mai puțin celebrul lexicon român-latin cunoscut cu numele de Anonymus Lugosiensis sau Anonymus Caransebensiensis și atribuit lui Mihail Halici, erudit despre care se știe că, prin 1674, studia la Basel, bastion al calvinismului. Se adaugă un catehism calvinesc tradus din limba maghiară și tipărit la Alba Iulia în 1648 de Ștefan Fogarasi, autor și al unei traduceri în versuri a Psaltirii.

Un episod semnificativ din acest complicat puzzle istoric și confesional din Transilvania secolelor al XVI lea – al XVII lea îl reprezintă corespondența dintre Gabriel Bethlen și Chiril Lucaris, patriarh de Constantinopol, reputat pentru simpatia sa pentru calvinism. La rugămintea principelui ca patriarhul să intervină pe lîngă episcopul român Ghenadie al II lea, pentru ca acesta să sprijine trecerea în masă la calvinism a românilor, Lucaris îi răspunde, mărturie extrem de prețioasă, că, după știința lui, românii ardeleni sînt extrem de atașați de riturile lor ortodoxe străvechi.

Masivele concesii doctrinare și liturgice pe care românii au fost totuși nevoiți să le accepte au fost cumva compensate de acești ierarhi „colaboraționiști“ prin difuzarea intensă a cărților românești în rîndurile românilor. Interpretarea pe care o dă Nicolae Iorga (Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, ed. a II-a, vol. I, 1929, p. 337) acestei paradoxale situații, arătînd că mitropolitul Simion Ștefan a fost obedient față de autoritățile statului și față de superintendentul calvin care îl supraveghea, dar a tipărit atîtea cărți „care nu jigniră pe nimeni, dar făcură să înainteze literatura poporului său“, poate fi reținută ca punct de plecare pentru evaluări ulterioare. Ceea ce este cert e faptul că întreaga „literatură“ calvină produsă în românește în secolele al XVI lea – al XVII lea (inclusiv sau mai ales cărțile de cult majore) a fost respinsă și condamnată ca atare de ierarhia bisericească din cele două principate surori, Moldova și Țara Românească. Nu există absolut nici o dovadă că, de exemplu, Liturghierul, Apostolul, Tetraevanghelul sau Psaltirile coresiene au fost folosite vreodată în vreo biserică ortodoxă. La fel de cert este însă și faptul că textele ca atare, în special tipăriturile coresiene, au fost intens citite și folosite de cărturarii munteni și moldoveni, mărturisit sau tacit, prin preluări literale sau prin prelucrări și adaptări succesive, creîndu-se astfel o „linie evolutivă“ unică, nu doar supradialectală, ci și supraconfesională.

Pentru a încheia această succintă și destul de lacunară expunere a „reformării“ în sens calvin a unei părți a românilor ardeleni, menționez că, după o existență de peste un secol, acele comunități ro­mâ­nești care adoptaseră calvinismul au dispărut rapid către începutul secolului al XVIII lea, fiind, probabil, printre primele care, odată cu schimbarea regimului politic în Transilvania (încorporarea acesteia în Imperiul Habsburgic), au aderat la Unirea cu Roma, promovată, începînd cu 1699, de noua putere, Curtea catolică de la Viena.

Revenind acum la tema centrală a articolului, impactul Reformei asupra începuturilor scrisului românesc, trebuie să constatăm că, dincolo de implicațiile politice și sociale, prozelitismul calvin în Transilvania a avut pentru români un rezultat cert, poate nescontat de către inițiatori. Este vorba despre decizia oficialilor Bisericii Ortodoxe din Moldova și Țara Românească de a-și asuma ei înșiși, pentru a l putea controla, procesul de înlocuire a limbii slavone cu limba română. Simptomatice în acest sens sînt personalitatea și activitatea lui Varlaam, mitropolit al Moldovei între 1632-1653. Om învățat, perfect cunoscător al slavonei și campion al ortodoxiei (a fost, în 1639, unul dintre candidații la scaunul patriarhal de la Constantinopol), a preluat, ca ierarh, pe seama Bisericii și a statului Moldovei, inițiativa de enormă responsabilitate și curaj de a începe introducerea în Biserică a limbii române. Devansîndu și cu mult epoca – și paradoxală în aparență, dar rațională în esența ei, dată fiind specificitatea românească –, poziția marelui ierarh a implicat, pe de o parte, inițierea unei acerbe polemici anticalvine și, pe de altă parte, promovarea, prin tipărituri de importanță majoră, a limbii române în Biserică. Din prima serie de fapte reținem organizarea, la Iași, în 1645, a unui sinod pan-ortodox, în care a fost criticat acerb și condamnat prozelitismul calvin din Transilvania și a fost aprobată o Mărturisire ortodoxă (scrisă în latină de Petru Movilă, mitropolit de Kiev, tradusă apoi în greacă și română), precum și tipărirea, în 1645, la Mănăstirea Dealu din Țara Românească, a scrierii polemice Răspuns împotriva catehismului calvinesc. Ținta polemicii a fost Catehismul publicat de calvini la Alba Iulia (Prisaca) în 1640. Cealaltă componentă a activității lui Varlaam a constat în tipărirea la Iași a cîtorva cărți bisericești, dintre care cea mai importantă este Carte românească de învățătură (1643), cunoscută și sub numele de Cazanie, de departe monumentul de limbă cel mai semnificativ al vechii culturi românești. Tipărită în foarte multe exemplare și difuzată în tot spațiul daco-românesc, inclusiv și mai ales în Transilvania, retipărită ulterior sau imitată de cîteva ori, această carte a pus realmente bazele solide ale românei literare. Fac această afirmație în sens cultural mai larg, căci în sens strict lingvistic impozanta tipăritură ieșeană reflectă încă, cu fidelitate, mărcile fonetice și morfologice ale dialectului literar moldovenesc.

Acțiunea oficială și sistematică de introducere a limbii populare în Biserică, inițiată de Varlaam, a fost preluată și continuată de o serie de ierarhi clarvăzători, serie din care nu pot lipsi Dosoftei, Mitrofan, Antim Ivireanul, Teodosie Veștemeanul, Damaschin, Chesarie, Filaret și alții, așa încît în jurul anului 1740 limba slavonă era de facto eliminată integral din Biserică, toate cărțile bisericești necesare, de la Liturghiere la Minee, fuseseră tipărite în mai multe ediții și mai multe serii, așa încît, în jurul anului 1780, limba cărților bisericești tipărite se prezenta ca un instrument de cultură perfect, o varietate de sermo exemplaris nu doar flexibil, rafinat și foarte bogat, dar și unitar din punct de vedere al normelor. Aceasta este varietatea pe care, la îndemnul lui Ion Heliade Rădulescu, generația pașoptistă a construit româna literară modernă. 

Eugen Munteanu este profesor dr. la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. Cele mai recente volume apărute: Lexicologie biblică românească (Humanitas, 2008), Monumenta linguae Dacoromanorum – Biblia 1688 (vol. IX-XXIV, Ed. Universității „Al. I. Cuza din Iași, 2009 2015, coord.), Vechiul Testament – Septuaginta. Versiunea lui Nicolae Spătarul Milescu, Ed. Universității „Al. I. Cuza din Iași, 2016 (coord.).

Foto: wikimedia commons, Manuscrisul de la Ieud