Reforma ONU între probabil şi imposibil

8 septembrie 2005   Societate

Orice naraţiune despre reforma ONU poate începe în acest fel: în septembrie 2005, liderii tuturor naţiunilor se vor întîlni la summit-ul de la New York pentru a revedea progresele făcute de la Declaraţia Mileniului adoptată cu cinci ani mai devreme. Propunerile de reformă sînt complexe, substanţiale şi procedurale, dar, ca de obicei, unul sau două dintre ele captează toată atenţia mediatică. Mai întîi reforma Consiliului de Securitate. Reluînd temeinic şi entuziast o timidă campanie de după sfîrşitul războiului rece, Brazilia, India, Germania şi Japonia - denumite în jargonul onusian "G4" - au propus lărgirea Consiliului de Securitate de la 15 la 25, 6 locuri permanente, dar fără drept de veto, şi 4 locuri nepermanente, care să se rotească din doi în doi ani. Lor li se opune o altă propunere venită de la Italia, Pakistan, Coreea de Sud, Canada, Argentina - grup cunoscut sub numele de "Uniţi pentru Consens" - care propun crearea a noi 10 locuri nepermanente eligibile pentru reînnoire, ceea ce le-ar da un statut semi-permanent. Şansele primei rezoluţii, deja periclitate de eventualitatea veto-ului SUA (care nu încurajează decît Japonia) şi al Chinei, au fost reduse substanţial după summit-ul Uniunii Africane de luna trecută. Invocînd inegalitatea structurală din Consiliul de Securitate, summit-ul a decis ca Africa să solicite 2 locuri cu drept de veto, ceea ce repune în cauză toate minuţioasele negocieri anterioare ale G4. Prezenţa a trei rezoluţii diferite pare a bloca orice propunere de reformă care are nevoie, pentru a fi adoptată, de votul a două treimi din Adunarea Generală. Apoi, ar fi necesar ca aceste state, inclusiv membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, să ratifice modificările Cartei ONU. Poate Consiliul de Securitate să funcţioneze în formula de după al doilea război mondial? Poate adăuga noi membri în baza unei legitimităţi diferite de a celor cinci învingători de atunci, legitimitate ce ţine de puterea economică sau de reprezentativitate geografică/demografică? Este o discuţie complicată. "Puterea" internaţională din zilele noastre este poliformă, implicînd mult mai multe elemente decît simpla forţă militară, elemente care sînt astăzi invocate de G4 (Brazila, India, Germania şi Japonia au tot interesul să deschidă această discuţie). Dacă pare dificil să ţii în afara celor mai importante decizii internaţionale pe doi dintre cei mai importanţi contributori la bugetul ONU, pare la fel de dificil să înlocuieşti logica "concertului de naţiuni" care a determinat instituirea Consiliului de Securitate după al doilea război mondial cu o logică mixtă, care să implice clasica balanţă a puterilor. Cel mai criticat mecanism ONU este Comisia pentru drepturile omului, în special după ce Libia a ajuns la conducerea ei. Concepută iniţial ca un organism de experţi independenţi similar instituţiilor naţionale pentru protecţia drepturilor omului şi înlocuită apoi de state, Comisia este acuzată de lipsă de credibilitate şi "politizare" (cum ar putea fi altfel un organism compus din state?). Alegerea unor state-membre, cu o experienţă mai degrabă negativă în ce priveşte respectarea drepturilor omului, a determinat arbitrariul măsurilor adoptate de Comisie (şi acesta este sensul "politizării"). Am putea cita, în acest sens, lipsa unor măsuri efective în cazul abuzurilor din Iran, Zimbabwe, Irak sau Uganda. Ultima propunere a preşedintelui Adunării Generale vizează un alt număr de membri, între 30 şi 50, şi utilizarea mecanismului de peer-review, care vizează înlocuirea rezoluţiilor pe ţări cu un inventar al violărilor drepturilor omului în toate statele membre şi un statut superior pentru noul mecanism, denumit acum "Consiliul drepturilor omului". Divizări profunde afectează şi această propunere. De această dată, se regăseşte o situaţie comună pentru ONU de după sfîrşitul războiului rece: Nordului, care susţine modificarea Comisiei, i se opune Sudul, care doreşte mai degrabă un statu quo. După scandalul "Petrol pentru hrană", reforma Secretariatului ONU devine o necesitate. Există un acord ca această maşinărie complexă, care a trebuit să gireze ONU, transformat după sfîrşitul războiului rece dintr-o organizaţie internaţională interguvernamentală într-un sistem de guvernare, trebuie supusă unui strict control. Există un acord al statelor asupra principiilor, dar nu şi asupra măsurilor concrete. În situaţiile de postconflict, operaţiunile de menţinere a păcii au preluat şi atribuţii de "guvernare internaţională", în special în Kosovo, Bosnia şi Herţegovina şi Timorul de Est, mergînd de la competenţe electorale la cele pe vremuri strict suverane din domeniul judiciar. Ce arată necesitatea reformei? Recunoaşterea unui bilanţ mai degrabă negativ al Organizaţiei, după 60 de ani de înfiinţare? În opinia noastră, nu. ONU a reuşit să prevină şi să pună capăt multor conflicte internaţionale, deşi a avut şi eşecuri remarcabile, ca Ruanda sau Srebrenica. ONU a reuşit să recupereze în parte criza statelor-naţiune din Africa, unde se află în prezent mai mult de 70.000 de militari din trupe ale operaţiunilor de menţinere a păcii. Mai mult decît atît, ONU şi, în special instituţiile sale specializate în proprietatea intelectuală - sănătate, dezvoltare, drepturile omului - au pătruns în cotidian, în viaţa de zi cu zi a oricărui cetăţean al celor 191 de state membre. Se poate spune că esenţa multilateralismului se află în aplicarea normei şi nu a "excepţiei'', în sensul lui Carl Schmitt. Multe dintre aspectele mai puţin cunoscute ale reformei se referă la aceste domenii şi în special la dezvoltare. Fără îndoială, tema este puţin atrăgătoare pentru intelectualul român şi chiar est-european, puţin sensibil la aceste aspecte ale politicii contemporane. În mod substanţial, reforma ONU propune măsuri adecvate pentru combaterea terorismului, printre care şi adoptarea unei Convenţii internaţionale în acest sens, dar şi îndeplinirea Obiectivelor de dezvoltare ale Mileniului (MDG). Dreptul la dezvoltare ocupă o parte importantă din preocuparea pentru reforma ONU şi ea vizează o mai bună interpretare a acestor valori de către instituţiile financiare şi ale comerţului internaţional. Acestea oscilează între polul necesităţii unei bune guvernări naţionale, cerinţa Nordului, şi cel al unei responsabilizări sociale corporative, revendicarea Sudului. Acestea arată încă o dată faptul că, după 60 de ani, reforma ONU este necesară, dar momentum-ul politic internaţional ales este unul puţin favorabil. Iulia Motoc este Senior Research Fellow la Yale School of Law.

Mai multe