Războiul ștampilelor

„Întreţinerea se plăteşte la Asociaţia cu ştampila ovală. Fiţi alături de cei corecţi şi nu daţi bani la Asociaţia FALSĂ cu ştampila rotundă. Înşelătorii care au furat banii locatarilor. Asociaţia.“ Mesajul ăsta uşor ambiguu stă scris pe uşa care dă într-o mică gheretă din scara unui bloc din cartierul bucureştean Militari. Unde se poartă un război în toată regula. 

Pe scurt, ştampilele ovale, încă de dinainte să devină oficial şi cît se poate de geometric ovale, au acuzat ştampilele rotunde că au umflat facturile la întreţinere ale oamenilor, ba chiar că unii reprezentanţi ai rotunzilor şi-au făcut case „pe pămînt“ din banii furaţi. Între timp, datoriile şi aşa mari la apă, gaze şi alte angarale au crescut monstruos, şi în scara respectivă de bloc s-a ajuns la sume care bat sutele de milioane de lei vechi. Înjurătura surdă, discuţiile în format mic, şicanele mărunte, dar bine gîndite şi îmbrînciturile ocazionale au dospit, au bolborosit, au strîns gaze rele şi puturoase sub capac pînă ce coptura a plesnit într-un scandal în plină stradă cu leşinuri, urlete, chirăieli, Poliţie şi Salvare. Acuzate cît se poate de limpede de fraudă, cu facturile despletite şi cu chitanţierele zburătăcite într-un control financiar în forţă al celor care aveau să devină „ovalii“, reprezentantele ştampilelor rotunde au leşinat, cum ziceam, în plină stradă. Au fost udate cu apă în decolteuri şi plesnite uşurel peste faţă. Nu se ştie cîţi au fost impresionaţi de slăbiciunea asta strategică dar, pe măsură ce comedia înainta, leşinatele au ajuns să creadă că într-adevăr le e rău. 

Ştampilele rotunde leşinate s-au strîns într-o gaşcă de tanti cu părul scurt vopsit blond pînă la roşu, cu grumazele solide, în carnea groasă a cărora zac încrustate lanţuri late de aur. Reprezentanţii ovalilor sînt nişte tipi mai ciolănoşi îmbrăcaţi invariabil în treninguri sau şorturi şi şlapi. În serile de vară împart nişte beri la pet în faţa blocului. Sînt secondaţi de soţii cu mare potenţial de agresivitate, dar care se aţin mai în planul doi al acţiunii. Ele contribuie însă la linşaj cu replici către madamele acuzate de furt: „Ia mai taci, doamna Ileana, că te jumul acuş cu mîinile mele. Fire-ai a dreacu’ de panarama dreacu’! Că acuma ne taie apa la toţi că ai mîncat şi ai băut pă banii la oameni!“ Doamna Ileana, înainte de leşin, apucase să le răspundă: „Da’ la ce-ţi trebuie ţie apă, dragă? Ce să faci cu ea, nespălato, că nu ştii să ţii o casă, ţăranco!“ Mîndră pesemne de urbanitatea ei, madam Ileana continuase emiţînd tocita remarcă referitoare la călcîie şi greieri care cîntă în ele. Propriile ei călcîie gălbui-cenuşii se revărsau din nişte papuci de plastic cu toc. 

Băgătorii de seamă erau roată în jurul protagoniştilor. Şi ei locatari ai respectivei scări de bloc ameninţate cu tăierea tuturor semnelor de civilizaţie, rîdeau tălîmb, ca la „ţircus“. Dintre cei care nu plătiseră întreţinerea cu lunile, cu anii şi nici n-aveau de gînd s-o facă. „Că Ionescu de la 4 are cele mai mari datorii, bea, mănîncă şi nu dă un ban. Da’ ce, io-s mai fraier?“ Persoanele decente din blocul ăla au ajuns să nu plătească nici ele nimic pentru că nu erau convinse de legitimitatea nici uneia dintre asociaţii.  

Comunitatea aşezată pe verticala celor 10 etaje de bloc e tipică pentru multe cartiere bucureştene. Aduşi otova prin anii ’60, ’70 şi ’80 de peste tot şi repartizaţi în minuscule apartamente dezolante, cu o linie nesigură între spaţiul public şi cel privat, locuitorii acestor blocuri au toate şansele să devină soldaţii gureşi ai războiului ştampilelor. Mulţi sînt pensionaţi „pe caz de boală“. Jumătate se revarsă din casă în holurile blocului cu uşa apartamentului permanent deschisă, cu papucii pe afară. Majoritatea au principii solide. Iar ştampila ar fi semnul maxim de onorabilitate. Fie ea ovală sau rotundă. Da’ tot nu plătim. Nu sîntem fraierii nimănui, nene! 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.