Război

Pe vremea lui Ceaușescu, pacea ni se părea doar o noțiune cu care eram îndoctrinați. Ni se tot vorbea la școală despre asta, desenam porumbelul păcii și nu luam în serios nimic. Copii născuți în vreme de pace, habar n-aveam ce-i războiul și nu ne era frică de el.

Cele mai multe povești de război le vedeam în filme. Erau, la televizor, despre al Doilea Război Mondial și ne-au oferit o viziune romantică: urmăriri, rezistență, împușcături, eroism, spionaj, povești de dragoste imposibile... Da, și crime, genocid, Holocaust, doar că, pe atunci, deși le vedeam, nu le percepeam în totalitate, nu le înțelegeam decît parțial. Eram copii și atîta puteam duce, ăsta ne era imaginarul.

Care ne era dublat de imaginile războiului de prin cărțile pe care le citeam. Și acelea romantice. Războiul se transforma în povești de capă și spadă, ca-n Cei trei muschetari. Ori în unele fanteziste, ca-n Peter Pan, unde Băieții pierduți se luptau cu pirații. Sigur, și războaiele astea fanteziste aveau ceva din caracteristicile războaielor adevărate: implicau violență, personajele se încăierau, erau rănite, chiar mureau. Eroii puteau fi luați prizonieri, puteau fi puși la diverse încercări formidabile în care se dovedeau curajoși sau lași, în care li se dezvăluia caracterul. Era o logică a confruntării, în care se opera cu noțiuni precum onoare, loialitate și chiar patriotism. Folosirea forței nu era pusă la îndoială, ca și în luptele din basme: forța era permisă, chiar necesară, trebuia doar folosită de partea bună și conform unor reguli nescrise, dar mereu cam aceleași.

Războiul era permis și-n jocurile copiilor, aveam chiar și eu vreo două pistoale de jucărie. Țin minte, dintr-o excursie cu școala, prea pasionanta joacă de-a cowboy-ii și indienii, în care ne luaserăm rolurile mult prea în serios, pînă la o periculoasă identificare cu personajele. Ori jocul „Săgețile“, pare-mi-se, în care se formau două echipe de copii și una o urmărea pe alta. Era un soi de „fațea” în mișcare, mai complex. Trăiesc întrucîtva și acum senzația de panică amestecată cu efervescență pe care o simțeam cînd stăteam pitulați și camuflați prin diverse tufișuri, așteptînd echipa adversă să se apropie.

Mult mai tîrziu am auzit poveștile bunicului meu din război, de la Odessa. Ne-a povestit cum făcuse războiul la intendență, cum mînca acolo, printre altele, salam de cal, cum a fost împușcat în plămîn într-o poveste pasională, cum a cunoscut acolo o Liudmilă, cu a cărei poză s-a întors pe geamantan. Toate mai curînd istorii pasionale decît de luptă propriu-zisă. Care au contribuit la adîncirea imaginii romantice a războiului. La care a ajuns să se adauge una a derizoriului lui, după lectura Mănăstirii din Parma și a rătăcirilor lui Fabrizio del Dongo.

Care, în perioada adolescenței, s-a accentuat și mai mult. Prin influențele hippie din filme (în special cele cu războiul din Vietnam) ori cîntece. Percepția romantică a războiului s-a estompat pînă la dispariție, fiind înlocuită cu una evident pacifistă. Nu doar războiul, ci orice expresie a violenței fizice au început să mi se pară tot mai inadmisibile. Mi-am dezvoltat chiar un sistem, desigur ipotetic, nonviolent, pașnic, de apărare în fața unei posibile agresiuni.

Încet-încet, am început chiar să uit de război. Și mai ales de logica lui, cea a confruntării, a lui care pe care. Părea că lumea în care trăim e tot mai departe de o asemenea logică, e una în care barbaria se pierde undeva-n zare și ne lasă să uităm de ea.

Ce se întîmplă acum la doi pași de noi, ce li se-ntîmplă vecinilor noștri e incredibil, inadmisibil și aproape suprarealist. Dacă n-ar fi oamenii, concreți, care vin la noi să se adăpostească, și morții lor, și mai concreți, lăsați în urmă, aș zice că nu poate fi realitate. Dar, din păcate, este. Și am fost treziți, brutal, zguduiți cu toții de ea. Logica războiului și a barbariei a intrat, incredibil și inadmisibil, repet, iar în uz. Bunul plac al unei minți bolnave ne-a schimbat iar realitatea, făcîndu-ne să ne transformăm din nou umanitatea. Chiar în condițiile astea extreme, luați prin surprindere și puși în fața imposibilului, vecinii noștri din Ucraina au reacționat eroic. Au demonstrat că, deși părea doar un cuvînt dintre cele de manual, eroismul are acoperire reală, e un comportament cît se poate de concret. Indiferent de ce va urma, într-o lume devenită iar nesigură și amenințătoare, povestea lor va rămîne exemplară. Și o dovadă că, deși răul nu se lasă și te năpădește cînd ți-e lumea mai dragă, binele tot își găsește resurse. Indiferent de orice. În condiții imposibile.

Foto: wikimedia commons