Ratări culinare
Nu m-am priceput niciodată să fac dulciuri. Nici nu am acum intenţia de a mă împăuna cu acest ghinion. Ştiţi, genul ăla de dive prea puţin subtile, care dau ochii peste cap, mîndrindu-se public că nu le iese nici măcar o omletă. Nu. Gătesc zdravăn de bine diverse chestii sărate. Ciorbe vîrtoase. Musacale. Supe-cremă. Tocane, chişuri, sarmale, poale-n brîu şi sushi. Însă dulciurile mă refuză de fiecare dată. Chiar dacă măsor la milimetru făina, zahărul, praful de copt.
Am o mulţime de recipiente cu diverse gradaţii, pentru toate alimentele pămîntului. Lichide, solide, păstoase, boabe, prafuri, ce-or fi. Linguri, linguriţe speciale. Dar invariabil, dulcele la care rîvnesc va ieşi prea moale, prea tare, prea pleoştit sau incredibil de umflat, deci găunos. Am încercat mai multe explicaţii pentru ratarea asta continuă. Una ar fi că nu sînt vreo mare amatoare de dulciuri. Dacă vreau să le fac, asta nu înseamnă neapărat că aş vrea să le mănînc. Înseamnă, pe de-o parte, că-mi place cum miroase casa a vanilie şi a rom, a cocă dulce şi caldă şi, pe de altă parte, înseamnă că vreau, probabil, să impresionez oarecare lume. Vanitate. Şi atunci, m-am gîndit, dacă nu-mi plac dulciurile, probabil că e o oarecare lipsă de suflet în procesul ăsta de creaţie. De implicare personală, de umoare, de pasiune... mă înţelegeţi.
M-am gîndit, apoi, că niciodată nu m-am simţit în largul meu lucrînd cu măsuri fixe. Fără pic de inovaţie. Trei ouă spune, trei ouă se pun. Dacă zice vanilie, nu mai pui şi rom. Dacă spune acolo să nu deschizi cuptorul în primele 15 minute, nu stai ca un deplin obsedat ce te afli, să crapi încetişor uşa cuptorului din două în două minute să vezi ce mai face coca aia. Or, se pare că răbdarea şi precizia de genul ăsta nu-mi vin bine. Cred că în cazul chestiilor sărate, eşti mult mai liber să inventezi. Dacă potenţezi aroma de rozmarin de pe cartofi cu puţină nucşoară, nu se supără nimeni şi nu se pleoşteşte nimic prin tavă. Dacă îţi vine să pui un pic de sirop de arţar în sosul de spaghete, la fel. Dar Doamne fereşte să calci un pic alăturea cu drumul, cînd faci o prăjitură! Toate legile chimiei alimentare şi ale bicarbonatului de sodiu se vor dezlănţui împotriva ta. Başca, nu înţeleg, în ciuda repetatelor explicaţii ale bunelor mele prietene, ce înseamnă cu adevărat smîntîna dulce. Adică acea crème fraîche. Nici smîntînă, nici frişcă. Nici lapte, nici nimic.
Pentru mine, gătitul de dulce e ca limba latină. Materie la care am fost de o prostie severă. Matematică, gramaj, rigoare, scandare – nu. Din ablativ ratat în ablativ ratat, latina mi-a dat coşmaruri. D-aia pun eu acum toate vinovăţiile pămîntului în cîrca aşa-ziselor rigidităţi de reţetă. D-aia încerc să par interesantă cînd spun că dulciurile nu te lasă să inovezi. Ca latina. Cînd am înţeles că, de fapt, te lasă şi că ar fi trebuit să perseverezi un pic ca să pricepi acea splendoare foarte moartă, era prea tîrziu. Mă tem că e la fel cu dulciurile. Gătesc chestiile dulci aşa cum tunde o coafeză nepricepută. Am scurtat de-aici prea tare, mai scurtez şi pe dincolo, puţină culoare dincoace, un tapat mic dincolo, intri, apoi, definitiv în panică şi lucrurile o iau din rău în mai rău. Cea mai bună prietenă a mea mi-a arătat că poţi inova şi cînd faci reţete clasice de dulciuri. Transforma scorţoasele gramaje în alte minuni nemaipomenit de gustoase. Avea idei grandioase, pornind de la o mînuţă de coajă de lămîie rasă. Eu mă simţeam ca un om cu ambele mîini tăiate.
Am o prăjitură cu vişine în cuptor. Ca orice nepriceput cu aere, nu mă las. În casă miroase bine. Visez la ziua în care va ieşi şi din mîinile mele dulcele suprem. Visez la acea zi aşa cum visează scriitorii la cartea vieţii. Dulcele suprem, o fabuloasă prăjitură în care fructele să lucească precum rubinele, zahărul pudră să fie aşezat molcuţ, ca praful divin. Prăjitura să crească monstruos, să înghită Bucureştiul. Şi să leşinăm cu toţii în boarea vanilată care adie de la apartamentul 12.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.