Radu și lumea feminină

Am trăit, cel mai mult, într-o lume feminină. Chiar pe cînd trăia tatăl meu, pentru că el nu era un fan al vacanțelor, mama făcea tot soiul de combinații ca să ni le petrecem confortabil și în siguranță: de multe ori eram incluse într-un grup mai mare de doamne și domnișoare.

La bunica mea, exteriorul era apanajul bărbaților, iar interiorul, de cele mai multe ori, al doamnelor. În camerele ei deschise și-ntr-o perpetuă trecere se perindau, pe rînd, Oca, mama nașei mele emigrate în Austria, apoi în Germania, care mi-a fost ca o a doua bunică; apoi dna Rusescu, subțire, uscată și distinsă, consultantă în special într-ale cozonacilor, care scăpa de necazurile cu nora ei mai din topor împărtășindu-i-le bunicii mele; Manu, mătușa mea fermecătoare și rătăcită, și Coca, prietena mamei din copilărie, și ea cu tulburări psihice, de la care am auzit primele înjurături...

Ca apoi să urmeze, odată ce am hotărît să mă transfer la una din clasele de Filologie-Istorie ale Liceului „Zoia Kosmodemianskaia” de atunci, Școala Centrală de acum, o plonjare full time într-un univers feminin. Într-o clasă cu vreo treizeci de fete și cinci amărîți de băieți. În acea atmosferă de Jane Eyre înainte să-l cunoască pe dl Rochester, normal că mi s-au conturat o seamă de valori și principii feminine și feministe, cele masculine interferînd relativ rar pe alocuri, mai curînd fantasmatic. Facultatea de Filologie a dus lucrurile mai departe pe același făgaș.

Maternitatea, care a urmat vreo șapte ani mai tîrziu, a împămîntenit și adîncit tradiția feminină. În jurul copilului se adunau, ca-n basme, tot soiul de ursitoare. Fiecare știa ce-i mai bine pentru el, de la doctorița care l-a adus pe lume la asistenta de ocrotire de cartier, la cele cîteva pediatre care s-au perindat pe la noi și, mai ales, la cele cîteva (im)posibile bone, pînă la șoferița de taxi care ne ducea în parc, profesoara de tenis și educatoarele de la grădiniță. Lumea asta feminină, plină de exactități și amănunte, de grijă și gingășii, părea ca o pavăză în calea relelor de tot felul ce s-ar fi putut abate asupra progeniturii, de la boli la oameni nelalocul lor.

Prin tot acest șuvoi feminin, așa cum am mai scris, s-au strecurat și cîțiva bărbați importanți. Cei dintîi au fost tatăl și bunicul meu. Apoi a fost unchiul meu Radu. El era celălalt bărbat din familie mereu prezent. Primii doi erau în postura de figuri paterne și protectori. Radu era și el protector, dar nu l-am perceput niciodată ca pe o figură paternă. În mintea și percepția mea a rămas mereu tînăr. Avea o alură sportivă și un spirit incisiv, dar fără a fi răutăcios, cu o nuanță veșnic ludică.

Îl priveam, chiar mică fiind, mai curînd ca pe un partener de joacă decît ca pe cineva venit să mă supravegheze. De altfel, se și juca mereu cu mine cu mașinuțele pe care mi le aducea, încă de atunci, gender free (erau, de fapt, cele pe care și le-ar fi dorit el cînd era mic). Radu mă învăța cum să manevrez mingea, a făcut baschet mai mereu. Mă scotea în parc.

Unchiul meu a fost ani de zile Moș Crăciunul meu. De fiecare Ajun, pe la ora 10, zicea că se duce să cumpere vodcă de la magazinul de cartier. Eu îl credeam de fiecare dată, deși magazinele erau de mult închise la ora aia pe vremea lui Ceaușescu. Apoi se îmbrăca cu haina de blană neagră (vreo oaie trebuie să fi fost) a bunicii mele Tincuța, peste care își punea un fel de capă cu glugă roșie, își lua sacul roșu la spinare și suna la ușa apartamentului nostru. Îi deschideam, înnebunită. Nu l-am recunscut niciodată, deși an după an făcea aceleași bancuri legate de familia noastră. După ce Moșul pleca, venea și Radu cel nedeghizat și ne povestea cum se-ntîlnise cu Moș Crăciun pe scări și cum i se păruse cam ramolit și cît de rău îi părea că-l ratase și de data asta.

Eu am crescut, n-am mai crezut (tîrziu, totuși, pe la 13 ani) în Moș Crăciun și am început să-l văd pe unchiul meu și cu alți ochi. Am văzut, de pildă, că nu a fost niciodată membru al PCR, deși era un inginer respectat la locul lui de muncă, unde-l vizitam din cînd în cînd și vedeam că lucrează la proiecte serioase. Am început să-i reconfigurez poziția în imaginarul meu familial: mi-am da seama că, în ciuda excesului de ludic, era, de fapt, un om serios și care nu făcea compromisuri.

Deși trăiam într-o societate mincinoasă, el se păstrase cetățeanul normal. Așa cum ar fi trebuit să fie majoritatea cetățenilor: cel care, deși nu ieșea în stradă la proteste, își vedea de treabă ca și cum ar fi trăit într-o lume normală, fără să accepte compromisuri. Într-o lume în derivă, el păstrase, cu firesc și simplitate, drumul drept, ca și cum ar fi fost de la sine înțeles că doar așa se putea. Să nu dezertezi de la a fi un om decent, la vremea aceea, era mare lucru.

Pentru mine a fost întruparea principiului masculin activ, exemplul cel mai pregnant din jurul meu al unui bărbat atrăgător, bun profesionist, cu grijă față de familia lui și cu principii de la care nu s-a abătut. În lumea mea preponderent feminină, a adus încărcătura de masculin necesară și ordonatoare.