Radiografia „binelui“

Eram în ultimul an de gimnaziu, în vizită la prieteni de familie, și mă aflam, ca de fiecare dată, în camera în care „se jucau copiii“. Mi-am auzit întîmplător mama discutînd serios în sufrageria prietenilor săi despre cum eu „trebuie“ să urmez o meserie care să-mi asigure un trai sigur, iar pentru ca acest lucru să se întîmple, „trebuie“ să merg la un liceu economic. Acel „trebuie“ repetat mi-a declanșat revolta contra faptului că mi se contura o direcție din care eu nu făceam parte, nu eram consultată și nu se lua în calcul ca decizia să fie a mea. Cearta care a urmat în acea vizită a fost proclamarea independenței mele de adolescentă.

Mi-am ales liceul după propriile criterii și evaluari, dincolo de fricile mamei și în ciuda opiniei profesorilor despre media generală a clasei. Atunci totul se aborda la nivel general, deși scăpasem de comunism de mai bine de șase ani. Acest tip de comportament bazat pe generalizare și „trebuie“ ne domina și există încă în sistemul de învățămînt românesc și după douăzeci de ani.

În anul întîi de facultate, cînd părinții mi-au spus să-mi găsesc un loc de muncă pentru că veniturile lor se împuținaseră, m-am angajat într-o agenție imobiliară cu gîndul că astfel voi avea ocazia să cunosc mai bine Bucureștiul, să îmi înving timiditatea, să fiu independentă și să-mi iau o Dacie. Am căutat apoi job-uri part time ca să reușesc să aprofundez prin practică chestionarele de cercetări de marketing pe care le abordam (din nou la nivel generic) în facultate. M-am pregătit pentru interviuri la multinaționale și agenții de recrutare pentru a obține un post cît mai apropiat de aria de studiu și pentru a-mi putea completa experiența teoretică cu lucruri practice. Am deprins un mod de gîndire, am atins obiective, am urmat proceduri, am făcut, așadar, pașii „corecți“ pe care i-am învățat de la părinți, profesori, colegi, șefi ș.a.m.d. Toate aceste surse au fost deosebit de importante în formarea mea ca adult. Eram „bine îndrumată în viață“ și pregătită să dau mai departe informațiile mele. Integrată în societate, mă simțeam un robot care știa să apese butonul „trebuie“, evaluam și uneori contestam analizînd procedura. Înarmată cu toate aceste instrumente, îmi gestionam viața și îmi amî­nam proclamarea independenței mele ca adult – uitasem să mă mai întreb ce-mi doresc și care este scopul propriu pe care să-l dau vieții.

Cred că este importantă perspectiva pe care o avem asupra adolescenței noastre, atunci cînd vine timpul pentru radiografierea unei etape esențiale, cea la care începem să facem alegeri ale rețetei de „bine“ în care credem. Modalitatea prin care o facem – independent sau influențat – ne reflectă uneltele pe care le folosim pentru a depăși etape. Cîți dintre noi ne găsim timpul să reflectăm asupra acestui aspect? Cîți alegem să ne uităm în oglindă înainte de a recomanda rețeta binelui? Către cine facem aceste recomandări? Cum o aplicăm copiilor din jurul nostru?

Am ales să caut motivația presiunii lui „trebuie“ și să-i dau un sens ludic abia după o analiză personală de găsire a propriului adevăr, o privire de ansamblu a „descrierii de post“ a părinților mei, a opiniilor primite din cercul de apropiați. I-am pus pe rînd acestui sens pălăria curiosului, a entuziastului, a aventurierului. A fost frumos jocul interior, așa că, firesc, a apărut dorința de a-l împărtăși cu adulții și copiii din jurul meu. Alături de copii, adolescenți, părinți, prieteni și profesori, am dat o altă nuanță nevoii de lectură, demonstrînd teoria că schimbul de opinii pe subiecte care chiar ne interesează poate fi liantul între cele trei generații.

Mi-am asumat o singură sarcină din meseria de părinte, aceea de a transmite copiilor și adolescenților pasiunea pentru lectura de plăcere, discutînd fără bariere o carte pe lună cu personalități culturale, scriitori, artiști sau specialiști. Toți acești oameni au venit voluntar și cu cea mai mare deschidere, fiind oaspeți speciali ai Clubului de lectură „Fanbook“. Ne-am apropiat, ne-am exersat gîndirea critică, argumentația, relaționarea și încrederea de sine. Ne-am jucat cu noi, cu ideile, cu barierele, cu presiunile exterioare, cu ambițiile, motivațiile și – de ce nu? – cu indignarea și moralitatea. Am avut și divergențe pe subiecte tabu din cărți. Este delicat să abordezi nuanțele hoției, ale morții, ale sexualității, ale moralității, ale violenței, ale bolilor, ale prostituției etc. și ies la suprafață principiile de viață ale fiecăruia. Este foarte important acest mediu care îți permite să te dezvălui, chiar și ție însuți. Orice ocazie de acest fel poate deveni o proclamare a independenței fiecăruia, indiferent că ne aflăm într-o vizită, la școală, la serviciu sau la un cerc de lectură.

Am avut divergențe de opinie cu două mămici în urma lecturii cărții De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi, text care impresionează prin realism, cu multiple calități literare, premiat internațional și foarte apreciat de critici. Părinții au fost indignați, considerînd cartea nepotrivită pentru vîrsta fiicelor (13 ani) și moralitatea „normală“. Ulterior, fetele au participat selectiv la întîlnirile clubului. Dar astfel de cărți puțin discutate sînt totuși importante pentru înțelegerea suferinței exterioare nouă, a superstițiilor, a înstrăinării, a relațiilor de familie și a celor de abuz.

Pentru echilibru, voi cita și un părinte care a ales să discute deschis și al cărui copil mi-a mărturisit că abordează și alte subiecte „interzise“ sau considerate dificile: „Noi, părinții, încercăm să îi protejăm pe copiii noștri de eșec, fără să ne gîndim că, de fapt, îi protejăm pe copiii noștri de succes sau fericire – succes care se obține sau se învață prin dezvoltarea unor trăsături provenite doar în urma unui eșec.“ 

Bianca Voinescu este director și cofondator al Asociației CSR Mindset, inițiatorul și organizatorul Clubului de lectură „Fanbook“.