Rădăcinile uscate de acasă

Sîntem peste tot. Sîntem peste tot în Europa asta și mult dincolo de ea. În Anglia, în Franța, în Spania și în insulele ei. În Grecia și în Germania. În Canada și în America.

E poate una dintre cele mai mari dezrădăcinări naționale, dar, firește, la noi acasă nimănui nu-i pasă. Am plecat singuri și am lăsat în spate jumătate de familie și niște părinți bătrîni exact în momentul în care ar fi avut cel mai mult nevoie de noi. Sau ne-am lăsat copiii exact în momentul în care ar fi avut mai multă nevoie de noi. Noi am plecat și ne-am rupt, am plecat cu jumătate de inimă și cu jumătate de cap, cu jumătate de trup, neîntregi și măcinați de îndoială. Am lăsat în spate jumătăți de copii în derivă. I-am lăsat cu bunici, cu unchi și mătuși la vîrste la care drumurile ar trebui să li se deschidă mănunchi în față, în malaxorul infernal al unei societăți care se autoconsumă tembel din temelii. Mulți n-am conștientizat drama și traumele pentru că nici noi multă carte n-am învățat și poate n-am citit destul ca să ne rafinăm snob sentimentele, dar durerea e acolo, pentru ca toată lumea care e în stare să vadă s-o vadă.

Sigur că aici unde am ajuns nu e ușor. Muncim în construcții, în parcurile regale (au ăștia niște linii de monarhii de dinainte de anul 1000 și atîta grijă pentru ceea ce ei numesc moștenire culturală, că găsești specialiști în coacerea de cărămizi edwardiene sau curelari care mai știu să trateze pielea ca la 1300, oțelari de Toledo și alte minunății de care, din cîte știam de acasă, nu mai are nevoie nimeni), muncim la asfaltări de drumuri, servim la mese, avem grijă de bătrînii și de copiii lor, munca e grea și ei sînt pretențioși.

Ne aducem unul pe altul de acasă, din România. Un văr, un prieten, un frate. Om găsi un loc și pentru el să muncească, să cîștige pe cît poate, să trimită acasă, să-și facă aici un rost, să-și aducă nevasta și copiii. Uite cum ne întîlnim grupuri-grupuri pe la vreo ieșire de metrou de-al lor care leagă orașul de-a stîn-ga și de-a dreapta, de-a latul și de-a curmezișul, prost să fii să n-ajungi unde vrei. Uite cum ne strîngem, un grup întunecat – toți ne îmbrăcăm în negru și în culori cenușii –, care cu genți imense, care cu pungi și pungulițe. „Haide, băi, că a zis Costi că a găsit chirie cu trei sute…“

Am mai lăsat apoi în spate cariere, casele pe care ne-am spetit să le plătim și celebrele noastre bule în care credeam că trăim protejați. Am stat și am stat pînă cînd n-am mai fost tineri, pînă am ajuns la un stadiu în care părea imposibil să mai pleci undeva. Ce rost ar fi avut? Uite, am ajuns să cîștigăm bine aici, ne-am dat copiii pe la școli bune, unde iluzia unui învățămînt alternativ e puternică, ieșim în vacanțe și părem europeni în toată Europa asta, sîntem bine îmbrăcați, știm ce și cum să mîncăm, sîntem de-ai lor oriunde pînă ne întoarcem la loc acasă. Unde la spital, unde lucrăm, nu știm exact dacă ne-au crescut sau ne-au scăzut salariile și nici ce se va întîmpla apoi de la o guvernare la alta. Unde, la departamentul meu de cercetare, ajung ultimele rămășițe de la buget, iar pe șef îl doare în cur că sînt chemat la conferințe de specialitate în toată lumea, că am făcut ceva semnificativ pe bucățica mea, că dincolo, unde sînt chemat, lumea e curioasă, interesată, îmi respectă munca, ba vrea să-mi finanțeze studiul în determinarea structurilor cvadruplexe. La întoarcere însă, mă calcă în picioare doamna de la casierie că am făcut prost niște deconturi și aflu de la radio că iar vor ăștia să-mi ia pensia privată. Și mă întorc de fiecare dată într-o țară de nisip. Unde ce construiește unul dărîmă celălalt. Unde rădăcinile se usucă iască, dar pe deasupra punem ditamai copacul cu frunze de hîrtie creponată și flori de plastic. Și plec. De aia plec.

Și să știți că, deseori, nici măcar nu mai e amărăciune în despărțirea asta. Poate să fie extrem de multă speranță, fie că plec dracului doar cu o pungă de plastic în mînă sau cu un Samsonite scump. Căci dincolo de dezamăgirea care curge încet în subteran, ca un fluviu de rahat, e libertatea adevărată și al naibii de greu de dus în spate. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.