Puţin de la Revoluţie (II)

În ciuda prudenţei mele dintotdeauna, în seara de 21 decembrie am ţinut neapărat să ajung în Piaţa Universităţii. Am pornit-o pe Carol (pe atunci Republicii), printre pîlcuri de oameni de care îmi amintesc, ca prin ceaţă, că mergeau tot într-acolo. Aveam un pulover tricotat, gri, şi un sentiment incert, de exaltare, amestecat cu incertitudine. Lumea era veselă, ne salutam, dar cumva nu eram sigură pînă la capăt dacă e o sărbătoare, dacă nu e vreo capcană ce se întîmplă şi care e rolul meu în toate astea.  

În Piaţa Universităţii, pe seară, nu mai ştiu pe la ce oră (pe la 8?), era lume multă. Ne-am „plasat“ undeva prin spatele mulţimii, ca şi cum acolo ne-ar fi fost locul, într-un rînd imaginar, nu departe de treptele Inter-ului. În faţă erau scutierii şi celebra baricadă. Oamenii vorbeau şi dădeau ordine prin portavoce, se făceau anunţuri despre diverse alte grupuri de pe la diverse întreprinderi, care urmau să vină să ne susţină. Soldaţii erau în faţă, la locurile lor, impersonali, şi trăgeau, din cînd în cînd, în sus. Era ca un ritual, care părea că nu atinge pe nimeni. M-am întîlnit cu colegi: vorbeam, ne bucuram, strigam, făceam supoziţii, speculaţii. Treceau pe lîngă noi oameni cu cîini care dădeau veseli din coadă, şi copii ai nimănui, din cei care veneau, de obicei, cu colindul...

Părea un imens balet – în care eu eram o dublură – care se desfăşura fără intervenţia mea, dar la care mă bucuram că particip, chiar ca furnică. În faţă, oamenii se agitau, vorbeau cu soldaţii, îi apostrofau, le dădeau flori, încercau să-i convingă să întoarcă armele... Din cînd în cînd, se auzeau ţipete, şi soldaţii împingeau înapoi mulţimea. Părea un mecanism sub un oarecare control, care-şi găsise rutina mişcărilor. Una contorsionată, şi totuşi... Înaintare, recul, strigăte, regrupări, adăugiri. Şi tot aşa.  

Era, de fapt, o aparenţă. Mecanismul era o bombă cu ceas... Senzaţia că lucrurile stagnează şi că nu e vorba, în mod real, de două tabere care se înfruntă, cu forţe total inegale, că e un joc pe a cărui tablă, oricum ai fi poziţionat piesele, rămîne tot un joc era o iluzie. La un moment dat, s-a făcut întuneric de tot. Oamenii continuau să vină, puhoiul devenise o adevărată mulţime. Scandările şi apelurile se înteţiseră. Simţeam că se strîng rîndurile, că lucrurile se încheagă şi se îndreaptă către ceva. 

Vorbeam cu o colegă a mea, o fată cu părul foarte mare, şi mai strigam din cînd în cînd, mai făceam supoziţii despre cum ne-au filmat şi o să ne ridice a doua zi de dimineaţă, cînd, deodată, stupoare: oamenii au început să fugă. Ba, mai mult, unii chiar să cadă, chiar şi aproape de mine. Mulţimea nu mai era un conglomerat previzibil, devenise ameninţătoare, de nestăpînit: cei din faţă se împingeau spre noi, mai laşii din spate. Soldaţii începuseră să tragă în jos...

S-a strigat asta, erau strigăte cînd de panică, cînd de curaj. Dar au trecut destule momente pînă să realizăm că ne aflăm în realitate, că nu e un joc şi că ar trebui să fugim.  

Primejdia era, cumva, imposibil de perceput. Nu simţeam că mi s-ar fi putut întîmpla ceva. Să fugim, OK, dar încotro? Batiştei era închisă. Cei care au luat-o spre Arhitectură şi spre metrou s-a dovedit că au optat greşit, fiind arestaţi şi, din cîte ştiu, duşi la Jilava. Varianta cea mai bună, pentru noi, rămînea bulevardul Carol. Am avut un moment de aşa-zis eroism: să fugim, pur şi simplu, spre casă (căci acela era drumul)?

Cînd mulţimea s-a împins tot mai tare şi am înţeles că era groasă, ne-am hotărît: am fugit, împreună cu nenumăraţi alţii ca noi, pe bulevardul Republicii de atunci. Fără mare panică, domol cumva. Nu părea să se întîmple nimic... Pe la Armenească, ne-am dat seama că o puteam lua pe străduţe, acolo nu ne mai urmărea şi nici nu ne găsea nimeni... Aşa am scăpat şi am ajuns cu bine acasă. Apoi am auzit ce se întîmplase, de fapt, în Piaţa Universităţii, pe 21 decembrie seara, şi cîţi oameni muriseră acolo...