Puţin de la Revoluţie

Pe 21 decembrie 1989, dădeam examen la estetică. În Universitate, undeva sus. Învăţasem ca niciodată pentru examenul ăsta: pentru că era una dintre materiile mele preferate; şi pentru că, după o perioadă în care mă cam ocupasem de alte lucruri, luasem hotărîrea să replonjez în studiu profund...

Acolo sus, unde se ţinea examenul, era soare şi senin. Pentru că se profila, în general, un decembrie ireal de frumos şi călduros. (Unii ar spune predestinat, deşi, dacă îl asociem şi cu nenumăratele morţi care au urmat...) Aşteptam cu un calm, pe care nu-l mai simţisem demult, să-mi vină rîndul la examen, sigură pe mine. Deodată, s-a auzit o bubuitură. Era faimoasa petardă, de care, în momentul ăla, habar nu aveam, cum habar nu aveam de mitingul organizat de Ceauşescu în Piaţa Palatului de atunci...

Lumea s-a ridicat, a început să foşnească... Într-o fracţiune de secundă, totul s-a schimbat. Nu doar starea mea, ci a lumii în care vieţuisem, destul de mulţumită, aş putea spune, 20 de ani... Nu am ratat examenul, mi-am spus, grăbită, dar tot sigură, poezia, şi am luat 10. După care m-am repezit, împreună cu alţi colegi, pe scări în jos.

La intrare, portăreasa a devenit inamicul public nr. 1. Simbolul regimului opresiv despre care nu credeam că, vreodată, are să se schimbe, dar care, brusc, începuse să o facă... Portăreasa respectivă primise ordine să nu lase studenţii să iasă. Scandal, înjurături... Primele avînturi revoluţionare... Universitatea devenise, brusc, o puşcărie...

Într-un final (nu foarte lung...) s-a dat drumul la uşi. Studenţii au ţîşnit, literalmente, pe ele, dînd năvală spre o lume care nu mai era cum o lăsaseră. Pe 21 decembrie, în jurul prînzului, strada era într-o fervoare haotică, un amestec de emulaţie şi panică pe care am împărtăşit-o. Aveai senzaţia că trebuie să faci ceva, dar nu ştiai exact ce. Că e momentul tău, dar nu ştiai exact cum. Voiai să acţionezi. Dar nu ştiai dacă nu e o capcană, dacă nu urmează să fii prins. Se prefigurau lucruri cu care nu erai obişnuit...

S-a tot discutat dacă şi în ce măsură a fost revoluţie. Evident, nu sînt în măsură să-mi dau cu părerea, dar pot spune cu certitudine un singur lucru: pentru mine, una, a fost. Mersul meu pe stradă pînă să ajung în locurile cu baricade a fost un drum iniţiatic pe linia revoltei.

Oamenii cu care m-am întîlnit erau pătrunşi de aceleaşi gînduri şi sentimente. Ţin minte că m-am întîlnit cu o colegă, pe care o consideram tocilară; era într-o exaltare şi avea o rană la mînă. O rană uşoară, ce-i drept, dar îi curgea sînge, ceea ce m-a impresionat. Mi-a zis că se tăiase într-o vitrină, n-am înţeles exact cum... Pentru mine, ea fost imaginea primului rănit de la Revoluţie.

Abia după un timp am aflat că primul rănit cu adevărat la Revoluţie, de astă dată chiar împuşcat, în plămîni, a fost tot un – eroic – coleg de-al nostru (nu ştiu sigur dacă-i adevărat, graniţa de atunci între zvonuri şi realităţi era mai mult decît firavă...). Am ajuns la Romană, unde se formaseră primele baricade, se striga deja „Jos Ceauşescu!“ şi „Jos comunismul!“, şi erau nu foarte mulţi oameni. Atmosfera era aparent veselă, repet, în soarele strălucitor şi atipic de decembrie. Cîteva voci spuneau „Plecaţi acasă, că o să iasă urît. O să vă filmeze şi mîine o să vă aresteze. Sînt securişti infiltraţi.“

Frica făcea situaţia şi mai palpitantă. Te simţeai posibil erou, deşi nu făceai nimic. Trăiai doar „mersul istoriei“, sintagmă care pînă atunci nu făcea două parale, dar care, brusc, devenise posibilă, chiar... reală. Am stat ce am stat acolo şi m-am dus să le dau un telefon bunicilor mei, să ştie şi ei ce se întîmplă. M-am îndreptat spre un telefon public, cu fise. Ştiau deja cîte ceva de la televizor. Ţin minte că, în convorbire, mă străduiam să vorbesc cifrat. Spuneam ceva de genul: „Se întîmplă ceva extraordinar, va fi bine. S-a terminat!“ Fără vreun subiect al propoziţiilor. Obsesia urmăririi încă mă bîntuia.

(va urma)