Pufoasa de Comarnic

Planturoasă. Pufoasă. Provincială. Bovarică. Strîmbă. Plată. Uscată. Făinoasă. Crescută. Cu zeci de „copilaşi“ care mai de care mai avortaţi, dar înghiţiţi de foamea de jaguar a trecătorilor. Cauţi chipul ăla tradiţional de ciment şi nu-ţi vine să crezi că pofta crescutului, năvala ruptului, muşcatului, degustatului şterg orice amintire, orice trecut al oraşului cu acoperişurile pudrate de ciment. Comarnic. Pe vremuri, aici, casele aveau acoperişurile pudrate de ciment, deştele ţi se nămoleau în praf alb, respirai şi făceai beton cu gura. 

Oraşul cu obraz prăfos şi bolnav astăzi şi-a găsit un rost în stomacurile fugarilor spre Valea Prahovei. DN 1 bramburit, înghesuit brusc devine şi mai cocoşat. De intri, greu te strecori, de ieşi, greu mai cobori înspre şi dinspre Sinaia-Predeal-Braşov. Nu doar îngustimea de cuţitaş de peşte şi desimea zebrelor fac traficul imposibil, ci şi apetisanta pîine de Comarnic. Un oraş ce puţea a mort a început de vreo şase-şapte ani să miroasă a pîine proaspătă. Un om sătul a pus pe marginea drumului o brutărie. A creat un univers. Aburii de pită proaspătă ai Comarnicului au renăscut omenetul, au făcut ca bolizii fără număr, fără personalitate, fără minte, alunecînd spre munte, să răspundă imperiului namilei de poftă a călcătorilor de acceleraţie. Opreşte clipa! Că vreau covrig, că vreau pîine! Monotonia peisajului urcînd spre grătarele sfîrîinde şi berea la pet din munte face popas acum obligatoriu la pîinea de Comarnic. Într-o banală cocă coaptă se împleticesc roţile, stomacele. Şi descoperă covrigei uscaţi, covrigei fierbinţi, cornuri cu mere, cu ciocolată, cu gem. Iar de vinerea asta am văzut clătita. Of, clătita. Comarnicul n-are parcări decît în stomace, dar a cucerit Sinaia, Predealul, Braşovul. Pînă să ajungi coloşa sus îţi astîmperi simţurile coloşa la poale. Ajungi îndopat cu pîine. Răzbunare de cocă.