Promite-mi doar ce poți

În Les intranquilles / Neliniștiți, filmul regizat de Joachim Lafosse, asistăm la povestea unei familii afectate de tulburarea bipolară de care suferă personajul masculin, Damien. Acesta își neglijează tratamentul și trece de la episodul de manie – în care este euforic, inspirat în pasiunea lui, pictura, plin de energie și gata oricînd să plece cu barca, să rearanjeze mobila prin casă și să-și amuze fiul și pe amicii acestuia comportîndu-se prostește – la cel de depresie, în care este somnolent, abătut și nu-l mai interesează nimic. Leïla, soția lui, cea care își lăsase la o parte de multă vreme preocupările proprii, aspectul fizic, programul, pentru a deveni îngrijitoarea lui, este aproape la capătul puterilor. Îi spune mereu „Calmează-te!”, „Odihnește-te!”, „Ia-ți litiul!”, se teme să îl lase pe fiul lor încă mic în compania lui, amenință cu despărțirea.

Regizorul Joachim Lafosse a declarat că nu a încercat să facă un film despre tulburarea bipolară în sine, ci să fie, mai degrabă, „o chestionare a capacităților și limitelor noastre în privința angajamentului față de iubire”. De multe ori, boala este greu de dus și pentru cei din jur, nu doar pentru cel afectat – familia, prietenii, apropiații. Uneori, chiar mai greu.

Se vorbește mult la noi, mai ales de la începutul pandemiei încoace, despre nevoia de a apela la terapie, de a avea un însoțitor în confruntarea cu problemele inerente ale vieții, pentru unii mai apăsătoare. Nu este o soluție la îndemîna oricui din mai multe motive: procesul este destul de costisitor, nu poate să-ți spună nimeni cît va dura, trebuie să mergi cu regularitate și să fii perseverent în dorința de a lucra cu tine și de a schimba, măcar parțial, ce nu mai funcționează; alteori, oamenii găsesc refugii, moduri de a evita confruntarea directă cu problemele – călătorii care se țin lanț, sport dus la extrem, întîlniri amoroase fără număr, mîncare cu nemiluita, pe principiul „orice ar funcționa”; alții, pur și simplu, au obosit să mai facă atîta analiză, să-și spună povestea vieții săptămînal, să deschidă cutie după cutie ca un iluzionist antrenat, iar problemele să nu se termine niciodată, ar vrea să fie, măcar o vreme, ușor și pentru ei, așa că abandonează, vor să rămînă singuri în povestea asta.

Depresivii funcționali se mișcă aparent normal prin lume, nu atrag atenția prin nimic fără o privire mai pricepută, dar nu trăim în vremuri de preocupare pentru detalii. Sînt cei care muncesc pînă la epuizare sau verifică lucrurile de o sută de ori ca să fie perfecte, care au ritualuri precise de ieșit din casă, care se întorc de la aeroport să verifice ușa sau care nu vor să revină nici dacă uită ceva vital, care promit că ajung în locuri sau fac lucruri și apoi nimeni nu mai aude de ei cu lunile, oameni care au nevoie de o pregătire de cîteva ore ca să dea un telefon la care să poarte o discuție neplăcută sau cei pe care îi apucă nu teama, ci groaza cînd trebuie să intre într-o încăpere plină de necunoscuți. Persoanele despre care lumea neatentă la detalii spune, cînd se întîmplă ceva tragic: „părea bine”.

Stutz / Phil Stutz: Instrumentele este un film pe care actorul și regizorul Jonah Hill l-a realizat sub forma unei discuții lungi cu terapeutul său despre metodele, mai puțin convenționale, folosite de acesta, așa-numitele „instrumente” prin care se poate dobîndi puțin control asupra simptomelor cauzate de probleme. Ce este la îndemîna oricui și ar putea avea un impact covîrșitor asupra stării noastre de bine este reconectarea cu corpul – mai multă mișcare, alimentație sănătoasă, somn suficient și la ore potrivite. Acestea nu ar trebui să fie recomandate exclusiv în regimurile de slăbire sau în recuperarea după o boală fizică, ci o rețetă sigură pentru îmbunătățirea stării psihice. Dacă, dincolo de asta, am reuși să avem și cîteva persoane de încredere cu care să discutăm, care să înțeleagă că starea noastră nu este o alegere, am parcurs deja o mare parte din drumul înapoi spre viață.

Fraza din finalul filmului Neliniștiți pare să se adreseze tuturor celor care duc poveri în spate, ale lor sau ale celor dragi, și care își doresc să le fie măcar o zi, o vreme, mai ușor. Nu se întîmplă așa ceva, dar se pot obișnui, în timp, cu efortul. Cînd Leïla nu vrea să-l lase pe fiul lor să meargă cu barca cu tatăl lui, temîndu-se pentru siguranța copilului, Damien îi spune: „Pot să-ți promit că voi fi atent, că voi încerca să nu greșesc, dar nu pot să-ți promit că o să mă fac bine”.