Prin Slovacia „profundă“ (I). Ne-au furat slovacii brînza și slănina?

Despre Slovacia se știu puține lucruri în România, undeva în mentalul colectiv a rămas tot Cehoslovacia, cu Primăvara de la Praga, mașina Skoda, serialul Arabela și ideea că e o altă țară comunistă unde oamenii o duc mai bine ca noi. În 1993, cele două țări s-au separat „amiabil“, după o nu foarte lungă istorie comună (Cehoslovacia se înființează ca stat în 1918), au apărut două republici distincte care au evoluat separat, fără diferențe notabile, așa cum nici cele două limbi nu sînt prea diferite. La un moment dat se spunea că cehii sînt cu mult înaintea slovacilor, un soi de rude de la Est mai sărace, însă datele economice confirmă astăzi că slovacii i-au ajuns din urmă. Cehii, cu o mîndrie națională poate mai dezvoltată, și au păstrat coroanele lor, slovacii au făcut un efort și au trecut la euro. Mîncărurile tradiționale sînt din nou cam aceleași: o să vă mire sau nu, slovacii au, de pildă, faimoasele halusky cu „bryndza“ (se pronunță aproape ca la noi) care nu e altceva decît brînza noastră strămoșească pe care o credeam moștenită cel puțin etimologic de la geto-daci, deși în DEX scrie clar că etimologia e necunoscută. Și mai au și „slanina“… hm, să ne fi furat slovacii merindele din traistă? Dacă da, atunci ne-au „furat“ și cîteva localități și regiuni, pentru că în Slovacia există Bistrița, Slatina și Moldava. Dincolo de glumă, ceea ce încercam să spun este că de fiecare dată cînd călătoresc prin ograda asta europeană, mai ales prin fostele țări „vecine și prietene“, descopăr cu aceeași uimire, în afară de rămășițele comunismului care de la an la an încep să se estompeze, să dispară, în afară de mentalități comune, multe alte lucruri asemănătoare. Este evident că sîntem cu toții doar niște triburi înrudite, iar dacă cineva mi-ar pune întrebarea „De ce m-aș duce în Slovacia? Sau în Cehia? În Slovenia? În Serbia sau în Muntenegru?“, i-aș răspunde: ca să vezi diferențele și să te compari, ca să înțelegi mai bine ce se întîmplă „la noi“, observînd cum merg lucrurile „la ei“, ca să simți propria ta apartenență la continentul european care rămîne un spațiu fabulos din toate punctele de vedere. Revenind la cehi și la slovaci, în ambele țări berea e la fel de bună, însă, din păcate pentru cehi, atunci cînd s-au separat, slovacii au luat la ei cele mai frumoase peisaje. Cehia e deluroasă, umedă și păduroasă, în schimb Slovacia e plină de munți de toate formele și mărimile, munții Tatra care din nou pot avea ceva rezonanțe personale pentru unii dintre noi, pînă acolo au ajuns bunicii noștri care făceau parte din „armata eliberatoare“, la finalul războiului. Așadar, Slovacia e o țară muntoasă căreia merită din plin să-i acordați o șansă ca turiști, are de toate – lacuri, peșteri, parcuri naționale și izvoare termale, urși care s-au îmulțit peste măsură, ca în Carpații noștri, stațiuni de schi, cabane și, în plus, e mult mai ieftină ca Elveția, găsiți pensiuni cu prețuri începînd de la 30 de euro. Însă nu despre Slovacia turistică voiam să povestesc, ci despre Slovacia „profundă“. Satele lor (cele mai multe au cîte un castel sau o mică cetate în dotare sus, pe cîte un deal) nu au scăpat de colectivizare în timpul regimului comunist, însă nu au fost distruse aproape în totalitate de acesta, cum s a întîmplat la noi, își păstrează autenticitatea și mai ales ideea de comunitate (mică) e foarte importantă. De pildă, în sate există cîte o revistă locală, o „foaie“ sau cîte un post de radio, pe străzi sînt difuzoare și e un pic straniu pentru că ai senzația că o să auzi marșuri sovietice, însă chiar nu au nici o legătură cu fostul regim. Difuzoarele sînt puse acolo unde sînt pentru anunțuri comunitare importante și pentru a mai dezmorți un pic atmosfera din sat cu un pic de muzică, cred că la un moment dat am auzit și o frîntură dintr-o liturghie, era duminica. „Să faci un film documentar într-un sat slovac este la noi, la școală, deja un clișeu“ – mi-a spus o fată slovacă, studentă la Facultatea de Film. Pentru că o mulțime de sate sînt deja „exploatate“ ca subiecte de film, unele sînt izolate sus, pe munte, dar nu părăsite, au comunități și personaje interesante. Iar un român stabilit de multă vreme în Cehia mi-a spus, mai în glumă, mai în serios, care este un short list al priorităților poporului ceh și am senzația că ele se aplică și pentru cel slovac: 1) berea; 2) plimbările în natură; 3) animalele. Toate trei mi-au fost confirmate în satele pe unde am umblat. Pentru că slovacii au drumuri excelente pe care le repară de zor atunci cînd apare cea mai mică gropiță sau denivelare, berea ajunge, în butoaiele ei, și pînă la 2500 de metri altitudine. Dacă satele slovace au ceva al lor, în schimb prin orașe încă bîntuie duhul comunismului, comunitățile mari au fost cele mai afectate de regim. Cartiere cu blocuri socialiste, cu un aer ponosit pe care reclamele cu Red Bull, cu chipul unui Bruce Willis zîmbitor, universal, nu reușesc să-l alunge, „sistematizare“, semaforizare, zone industriale abandonate, gări cam triste, părculețe cu un aspect dezolant de curte de sanatoriu, nimic glamour sau surprinzător, poate doar mai multă curățenie. Am fost de două ori la Bratislava, m-am străduit să-mi placă orașul, dar n-am reușit, cred că singurul lui mare avantaj este că se află la 60 de kilometri de Viena.

În Slovacia „profundă“ am ajuns printr-o Ungarie „profundă“, pîrjolită de soare. E a treia oară cînd traversez Ungaria în drum spre o altă destinație mai „ofertantă“ și mi se face oarecum milă de unguri, din punct de vedere al spațiului geografic – ce țară plată au și lipsită de vino ncoa! De data aceasta, în drum spre Slovacia, nu există nici autostradă, traversăm sate și orășele pustii, pe drumuri peticite, nici țipenie de om la ora prînzului, arde soarele, abia dacă găsești un strop de umbră, la adăpostul vreunui crîng, în rest numai cîmp, miroase a vară coaptă, pe indicatoare vacile au ore de întors acasă, de la 18 la 20. Nu întîlnim vaci, doar o turmă de oi tunse care behăie nefericite de sete, trecem de trei ori Tisa, o apă lată, învolburată și cafenie, undeva mai la munte a plouat, undeva departe de Ungaria. În sfîrșit, apar la orizont niște dealuri acoperite cu păduri, o perspectivă mai răcoroasă și mai plăcută ochiului ne trezește din amorțeală, dar chiar există dealuri în Ungaria sau e o Fata Morgana? Într-un sat, GPS-ul ne indică Europa utca, cotim la dreapta, trecem de un podeț și ne pomenim în Slovacia, care nu era anunțată în nici un fel, Europa asta fără granițe continuă să mă uimească și să mă surprindă în mod plăcut, se trece dintr-o țară în alta prin cele mai nebănuite locuri, oare cum se păzeau toate aceste puncte de trecere ale frontierei înainte? Așadar, ne lămurim că dealurile din depărtare nu erau ungurești, ci slovace, mai exact Ungaria se termină chiar acolo unde începe muntele, ce ghinion! Nu doar peisajul e în schimbare – satele care par toate sate de vacanță devin brusc animate, femei tinere mătură în costume de baie în fața porților, au cam dispărut babele cu baticuri, indicatoarele cu vaci sînt înlocuite cu unele cu căprioare. Nu mergem nici zece kilometri și zărim pe vîrful unui deal prima cetate. Și ne întîlnim și cu primii muncitori slovaci care își repară cu îndîrjire drumurile, alții „interacționeză“ cu natura, tund iarba de pe marginea drumului, toaletează copaci, sapă prin rîpe, totul pentru a obține peisajul perfect. Dacă, în orașe, „sistematizarea“ e de tristă amintire, cea care este legată de peisagistică are ceva ordonat și nemțesc, bururienile sînt înlăturate, nu crește nimic de capul lui, în pădure, în satele turistice, sînt coșuri de gunoi și toalete.

Foto: Adina Popescu