Prin Ottawa, după stafii

1 februarie 2017   Societate

Secretul unui „vagabondaj“ cultural de succes printr-o urbe istorică este duşul fierbinte de dimineaţă şi cafeaua de după. Pentru cei binecuvîntaţi cu apetit la primele ore ale zilei, se poate adăuga şi un mic dejun britanic, cu ouă, bacon şi pîine prăjită.

De aici încolo, n-ai nevoie decît de o pereche de încălţări comode şi ceva bani de buzunar, cash, în caz că, la un moment dat, simţurile te vor trage în vreo cafenea sau în vreun restaurant ieşit în cale ca prin minune. „Minune“ care mie mi s-a întîmplat în mijlocul unei pieţe nebuneşti (By Market) din liniştita capitală a Canadei, Ottawa. Ea a luat numele de „Tucker’s“, locul unde plăteşti „o burtă de mîncare“.

Alături de mesele unde turiştii se ospătau pantagruelic, saltimbanci plătiţi de municipalitate dădeau reprezentaţii pentru gură-cască. Unul făcea jonglerii cu diverse cuţite şi iatagane, altul sufla n flăcări, toate într-un dozaj suficient cît să-ţi fure gîndurile de la „treburile serioase“ şi să te lase cu furculiţa la gură. Turistul mănîncă pe săturate şi uită de ale lui, de job şi de ce-l aşteaptă acasă. De altfel, acesta este scenariul unei vacanţe reuşite şi, în mare, al unei vieţi liniştite pe continentul nord-american – să nu gîndeşti „prea apăsat“ pentru că, oricum ai da-o, mai mult de 12% din ceea ce ţi se întîmplă nu depinde de tine („o zic cercetătorii“). Nu o dată am auzit chestia asta în şuetele cu amicii canadieni şi îmi pare a fi panaceul problemelor cotidiene ale multora din ei.

În fine, cu mintea golită de reziduuri existenţiale şi cu pîntecele plin de fripturi condimentate şi salate, simţi acut nevoia de niţică mişcare. Stingi pauza cognitivă cu bere roşie, irlandeză, şi o iei la pas spre autobuzul supraetajat, roşu şi el, cu care poţi face cîte tururi ale oraşului pofteşti. Hop-on – hop-off City ­Tour, authentic London style… Iată vehiculul în care-ţi faci siesta liniştit, atît vara, în zona descoperită, cît şi iarna, în habitaclul încălzit şi confortabil. În biletul care costă vreo 80 de dolari pe trei zile ai incluse şi serviciile unui ghid, care te va lumina asupra istoriei oraşului şi a instituţiilor care gestionează a doua ţară din lume ca întindere. De pildă, la un moment dat, vei tresări uşor aflînd că tocmai ai trecut peste buncărul care adăposteşte una dintre cele mai mari rezerve naţionale de aur. Este vorba, desigur, despre rezerva Băncii Centrale a Canadei (înfiinţată în 1937), care a reuşit să domolească efectele crizei financiare din 2008, în pofida proximităţii „turbionului“ numit SUA.

Aşadar, nici n-apuci să te aşezi comod în fotoliile autobuzului british style că au şi-nceput tresăririle la contactul cu istoria sobră a unei naţiuni. Naţiune construită, cu scîntei care se mai zăresc şi azi, pe ici, pe colo, de către coloniştii britanici şi cei francezi, cărora li s-au adăugat „straturi geologice“ de pe toate continentele. Cine sau ce anume a asigurat coeziunea acestui amalgam etnic şi religios? Să fi fost monarhia, cu strălucitoarele ei regine Victoria şi Elizabeth? Sau poate sistemul „de drept comun“ (common law), care le-a permis judecătorilor să creeze reguli stricte, perfect aplicabile şi după o sută şi ceva de ani? Mai-mai că te apucă, într-o asemenea călătorie, să (re)citeşti cîteva pagini din Casa umbrelor şi din Marile speranţe ale lui Charles Dickens, căutînd cu privirea pe străzi gentlemani cu favoriţi stufoşi, mustaţă şi pipă. Cu siguranţă ei au construit Canada de astăzi unde tineri ciufuliţi, cu blugi şi cămăşi descheiate, butonează de zor telefoane inteligente.

Sentimentul se accentuează atunci cînd treci prin cartierul unde-şi au reşedinţa guvernatorul general, prim-ministrul şi ambasadorii unor state importante. Guvernatorul general al Canadei, locţiitor al Reginei şi şef al statului, ocupă un imobil situat într-o zonă unde sălbăticia naturii a trecut, discret, prin mîinile grădinarilor englezi. Rideau Hall a fost ridicată în 1838 pentru a servi necesităţilor locative ale omului de afaceri scoţian Thomas McKay, care avea nu mai puţin de zece copii. De altfel, scoţienii, de o zgîrcenie proverbială în lumea anglofonă, au făcut bani frumoşi dincolo de Atlantic şi au lăsat în urmă lucruri trainice, de la imobile impozante la universităţi de prestigiu (McGill fiind un exemplu, cu 12 laureaţi ai Premiului Nobel la activ). Revenind pe domeniul aferent Rideau Hall, trebuie spus că personalităţi politice şi actori celebri din întreaga lume au sădit aici cîte un arbore, fixînd în memoria colectivă impresia că recunosc Canada drept un furnizor de stabilitate pe plan internaţional. Ce-i drept, mai nou, cîte-un premier tînăr ca Justin Trudeau uimeşte cancelariile occidentale cu declaraţii „emoţionante“, făcute la catafalcul vreunui lider comunist, precum Fidel Castro, lucru de neconceput pînă nu demult în „lumea liberă“. Dar interesele financiare şi geopolitice scriu istoria unei naţiuni pragmatice, după cum se vede treaba din Parliament Hill, colina pe care „a crescut“ sediul legislativului canadian.

O vorbă şi despre clădirea Parlamentului. Aceasta a servit drept model pentru crearea Şcolii de Magie Hogwarts din seria de mare succes Harry Potter. Turnurile, crenelurile şi dantelăria arhitecturală gotică îi dau un aer de basm, făcînd uitate în catastife urgiile prin care a trecut. Incendiul care a devastat Parliament Hill în 1916 a potenţat corola magică a împrejurimilor legislativului canadian. Aleşii poporului s-au mutat pentru vreo patru ani, nu departe, în clădirea care adăposteşte astăzi Muzeul de Știinţe ale Naturii – edificiul comemorativ Victoria. Stilul gotic Tudor cu influenţele şcolii de arte frumoase au conferit şi acestui edificiu un farmec aparte, numai bun să nască poveşti năstruşnice.

Încă de la inaugurare, s-a transmis din generaţie în generaţie că imobilul ar fi un loc blestemat, bîntuit de suflete care nu şi-au găsit liniştea. Fenomenele stranii care s-ar petrece aici, susţin unii angajaţi şi vizitatori, au drept cauză prezenţa stafiilor. Se pare că totul a început din vremea construcţiei edificiului comemorativ Victoria, atunci cînd un muncitor şi-a pierdut viaţa. Muzeografii se grăbesc să precizeze că nimic nu a fost vreodată dovedit în acest sens, însă lasă suspiciunile să plutească din motive comerciale evidente. Oricum, cu sau fără fantome, Muzeul de Știinţe ale Naturii atrage zeci de mii de turişti pe sezon prin diversitatea speciilor de insecte şi animale expuse, dar şi prin elementele arhitectonice care te trimit spre o altă lume, parcă mai aşezată decît cea de azi.

Mai mult ca sigur, n-ai timp nici într-o săptămînă să analizezi atent şi să treci prin filtrul minţii absolut tot ce-ţi oferă Ottawa. Aici ar fi ideal să dai o fugă în fiecare anotimp. Primăvara, pentru muzica lui Vivaldi şi pentru festivalul lalelelor, susţinut de olandezi cu vreo 20.000 de bulbi anual, drept mulţumire pentru găzduirea oferită prinţesei Juliana în timpul ocupaţiei germane a ţării sale. Vara, indiscutabil, pentru lungile promenade prin muzee, cafenele şi clădiri de piatră, toamna, pentru explozia de culori ruginii şi iarna, pentru cel mai mare patinoar natural din lume (7,8 kilometri pe cursul canalului Rideau).

Tabloului de mai sus adăugaţi-i liniştea pe care ţi-o induce civilizaţia britanică, amestecată cu un strop de savoir-vivre franţuzesc. Lumea s-a schimbat, vezi peste tot oameni trăind în agonie vieţi corporatiste, însă mai găseşti şi colţuri unde-ţi poţi trage sufletul. Ottawa este unul dintre ele, iar amintirea Bucureştilor devine, într-o astfel de atmosferă, deopotrivă nostalgică şi iritantă. Am avea şi noi „cu ce“, dar se pare că n-avem cu cine. 

George Rădulescu a urmat studii juridice în România şi Canada şi este autorul volumelor Un secol cu Neagu Djuvara şi În căutarea României pierdute.

Foto: wikimedia commons

Mai multe