Prin îndatorare vindem timpul copiilor noștri

Există printre oameni percepția conform căreia nu este bine să fii dator. Adică nu este bine să fii dator cu nimic la nimeni. Asta îți conferă, ca individ, libertatea de mișcare și chiar liniștea interioară. Această percepție vine dintr-o lungă tradiție, din interiorul bazelor noastre culturale. Dar pentru a înțelege mai bine despre ce vorbim trebuie să facem puțină istorie, să amintim cîteva repere importante ale acestei gîndiri. Practicarea comerțului, a creditului comercial și a creditului bancar, adică folosința sistemelor de îndatorare/stingere de obligații nu au fost activități văzute cu ochi buni de către filozofii greci. Aristotel împarte acțiunea umană, îndreptată spre cîștig, în economie și hrematistică. Economia este „arta de a cîștiga, ea se mărginește la găsirea bunurilor necesare traiului și a celor utile gospodăriei sau statului. Avuția adevărată constă în asemenea valori de întrebuințare; căci cantitatea bunurilor de acest fel, suficientă pentru o viață îndestulată, nu este nelimitată. Dar mai există o altă artă de a cîștiga denumită de preferință și pe bună dreptate chrematistică, în virtutea căreia se pare că nu există limite ale bogăției și ale posesiunii“ (apud Karl Marx, Capitalul, Editura PMR, București, 1951, vol. I, p. 164). Aristotel descrie corect mecanismul de creare a bogăției prin intermediul circulației, în cazul chrematisticii. Evident, era preferată economia și nu chrematistica, traiul ponderat și nu îmbogățirea fără măsură.

Creștinismul, la rîndul său, nu a fost o religie a celor bogați. Chiar dacă, în contemporaneitate, omul bogat s-a apropiat de Biserică, fondatorii acesteia nu l-au agreat. Creștinismul ne îndeamnă să nu ne mai facem atîtea griji legate de ceea ce vom îmbrăca și de ceea ce vom mînca (Luca 12: 22-31; Matei 6: 25-33); să dăm întîietate credinței și restul va veni de la sine (Luca 16: 7-9); un servitor (omul, n.n.) nu poate fi sclav la doi stăpîni (la cele lumești și la cele ale lui Dumnezeu, n.n.) (Luca 16:9 și 16:13); mîntuirea și accesul la viața veșnică nu pot fi obținute dacă ești bogat (Luca 18:9; Matei 19:20; Marcu 10: 21-22; Luca 18:24; Matei 19: 27-28; Luca 18: 29-30). Biserica a avut mereu o poziție dură față de bogăție și față de instrumentele de creare a sa, care sînt banul și comerțul. Profitul, sub orice formă, nu era considerat ca fiind legitim. Sfîntul Toma d’Aquino arăta că „negoțul considerat în sine are un oarecare caracter rușinos“ (apud Jacques Le Goff, Negustorii și bancherii în Evul Mediu, Editura Meridiane, București, 1994, p. 78). În ceea ce privește creditul bănesc, argumentele invocate de Biserică împotriva dobînzii bancare sînt numeroase. Amintim aici: argumente care țin de Vechiul Testament și de moștenirea iudaică (Deutoronom XXIII, 19-20; Ieșirea XXII, 25; Levitic, XXV, 35-37) și argumente care țin de învățăturile din Noul Testament (iată ce spune Iisus în Luca, VI, 34-35): „Și dacă împrumutați pe aceia de la care nădăjduiți să luați, ce mulțumire puteți avea? Doar și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor ca să primească înapoi întocmai… Ci iubiți pe dușmanii voștri, faceți bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb și răsplata voastră va fi multă“). Concluzia este că cel care dă cu împrumut nu face nimic în plus, nici un efort, și nu-și aduce nici o contribuție la efortul general, dimpotrivă, „exploatează lucrarea altuia, respectiv a celui care se împrumută“ (Jacques Le Goff, Negustorii și bancherii în Evul Mediu, Editura Meridiane, București, 1994, p. 81). Un alt argument îl constituie proverbul atribuit lui Aristotel, conform căruia „banul nu face pui“ (Nummus non parit nummos), pe care-l amintește și Le Goff, și care se referă la concepția creștină asupra timpului. Conform acestui ultim argument, a practica dobînda este echivalent cu a vinde și a cumpăra timp. Cel care plătește dobîndă își vinde timpul, iar cel care încasează dobîndă îi cumpără timpul. „Or, timpul nu poate fi în proprietate individuală, el nu este decît al lui Dumnezeu“ (Jacques Le Goff, Negustorii și bancherii în Evul Mediu, Editura Meridiane, București, 1994, p. 82).

Azi, folosim creditul și dobînda ca pe instrumente economice comune. Din acest motiv, rîndurile de față nu sînt scrise din poziția celui care nu recunoaște utilitatea lor, dimpotrivă. Cu banii, chiar cu bani împrumutați, poți construi o lume. Numai că trebuie să fim atenți atunci cînd ne împrumutăm, atît ca oameni, cît și ca state. Ca tot ceea ce se află în jurul nostru, creditul și dobînda ne pot ajuta sau pot deveni toxice. Pragul dintre bine și rău în folosirea lor este bine să fie atent și cu responsabilitate supravegheat. Și cu ajutorul creditului și îndatorării a fost construită lumea modernă, capitalistă. Creditul, sub toate formele sale, este acceptat și folosit pe scară largă în economia unei familii și în economia unui stat. Ce ne facem, însă, atunci cînd datoria depășește posibilitățile de returnare ale debitorului și devine o povară pentru acesta, adică devine toxică?

Coborînd cu picioarele pe pămînt, trebuie să spunem, să repetăm, că țara noastră are tendința să devină datoare, adică datoria sa publică tinde să devină o povară. Afirmăm asta chiar în contextul în care reprezentanții actualului guvern, unii cu pretenții de cadre didactice universitare (aici este vorba pur și simplu despre cum oameni chemați să spună adevărul mint, vînzîndu-și sufletul pentru doi bănuți), nu mai știu cum să ne mintă, interpretînd în mod eronat cifre despre care nu știu nimic. O primă eroare pe care o fac „specialiștii“ despre care discutăm este aceea a raportării la PIB a datoriei publice și de a urmări, pur și simplu aritmetic, dacă raportul respectiv se încadrează sau nu în pragul de 60%. Este simplu și eronat pentru că cifra respectivă este doar o convenție. În spatele său se pot ascunde procese economice complexe a căror analiză ne duce în altă parte. Acest prag este imaginat pentru statele al căror PIB le aparține și nu pentru cazul României. Dacă vom lua în calcul componența PIB pe firme românești și firme cu capital străin care operează în România, vom avea o mare surpriză. Doar jumătate din acest PIB este creat de către firmele românești, care susțin intens rambursarea datoriei (Vezi Sorin Pîslaru, Ziarul Financiar, 16.02.2017). Cu alte cuvinte, datoria publică se află în întregime pe umerii statului român care nu colectează impozit pe profit pentru plata acestei datorii decît de la o parte din creatorii acestui PIB. În cazul nostru, PIB-ul ca mărime globală este irelevant și pentru că este gonflat de către consum. Dacă raportăm datoria publică la partea de investiții din PIB, iarăși vom avea o mare surpriză, acestea scad în timp ce datoria publică crește vertiginos. Cu alte cuvinte, dacă vrem să știm cîte ceva despre sustenabilitatea acestei datorii trebuie s-o raportăm la indicatori care țin de capacitatea de rambursare a acesteia. Și din acest motiv, atunci cînd discută despre un prag al îndatorării prin raportarea datoriei publice la PIB, BNR vorbește despre o cifră mai mică, de 45%. Chiar dacă vom repeta ceea ce tot spun oamenii cu scaun la cap, o mai spunem o dată. Dacă te îndatorezi pentru consum, raportarea globală la PIB este înșelătoare și lipsită de relevanță.

O altă eroare frecventă o reprezintă comparațiile cu alte state. Aici lucrurile chiar nu mai au nici un sens și cifrele amintite nu spun nimic despre realitate. Se întîmplă asta pentru că aceste comparații nu se fac cu state comparabile, ci de regulă cu mai-marii economiei globale. Cum să te compari cu SUA, Italia sau Franța? Aici vorbim despre o lume bogată, cu alte poziții în planul relațiilor economice și al piețelor internaționale. Datoria săracului nu este același lucru cu datoria celui bogat și influent. De altfel, întregul sistem monetar și financiar internațional stă pe monedele acestor state, adică pe euro și pe dolar. Chiar și atunci cînd datoria publică a acestor state depășește convenționala cifră de 60% din PIB, ele rămîn frecventabile din punctul de vedere al creditorilor. Își poate imagina cineva că SUA pot fi declarate ca insolvabile, din moment ce fabrică dolari, îi pun pe piață și-i susțin economic? Cînd discutăm economie, nu facem aritmetică de clasele primare. Noi sîntem noi, iar cele aproape 100 de miliarde de euro datorie publică reprezintă foarte mult.

Atunci cînd ne îndatorăm ar trebui să avem în vedere prima parte a acestor rînduri. Vindem timp și nu vindem timpul nostru, al celor care acum plimbăm mîndri cărucioare prin supermarket-urile multinaționalelor, ci timpul copiilor noștri, adică vindem viitorul. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust – Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.