Primul an

La școală, prin anii ’70, mergeam, cum bine se știe, în uniforme. Nici nu ne dădea prin cap, pe vremea aceea, că s-ar fi putut și altfel, eram toți niște pitici albaștri cu pepit ascultători. 

În fiecare dimineață cîntam imnul, apoi ne așezam în bănci, relativ cuminți, în clasele înghesuite (eram mulți, eram decreței). Ne scoteam manualele cartonate și jumulite (se moșteneau din generație-n generație), reglementar îmbrăcate în coperți de plastic colorate, și caietele așijderea, și ciuleam urechile la „tovarășa învățătoare”. Tovarășa noastră învățătoare era tînără, frumoasă, elegantă și avea un coc formidabil, impecabil, negru lucios și cu cîteva șuvițe atîrnînd pe ici, pe colo, aparent libere. 

Avea ținută și o oarecare blîndețe, dar ritualul se desfășura destul de standard, ceremonios. Era o blîndețe, dar una în limite permise și oarecum protocolară. Oricum, nu se intrase ușor în clasa în care mă aflam. Era o clasă bună, pe care secretara i-o recomandase mamei cînd se dusese să se intereseze. Nimic nu era ușor, pe vremea aia. Nu-ți puteai înscrie copilul la orice școală, nu exista, evident, varianta privată. Și atunci, dacă voiai o școală mai bună și nu aveai nici „pile” (arhicunoscutul cuvînt al epocii, cheia care deschidea te miri ce uși), totul era chestie de atitudine. Da, trebuia să fii mai bine îmbrăcat (și asta era o provocare, căci haine se găseau greu și erau mai toate asemănătoare), să nu arăți jerpelit. Dar, mai ales, nu trebuia să arăți neajutorat. Orice ar fi fost, ca să „reușești”, ca să ți se deschidă niște uși, chiar din cele mai mici și mai mizerabile, trebuia să ai o anumită atitudine. Să fii stăpîn pe tine și cool, cum am zice azi, într-un mod cu implicații. 

Într-un fel din care să se înțeleagă, chiar dacă totul era o cacealma, că ai un spate asigurat. Chiar simbolic, metaforic. Să emani o siguranță de sine care, într-o epocă a oamenilor speriați și de umbra lor, să-i facă pe ceilalți (nu pe toți, doar pe cei sensibili la asemenea lucruri de nimic și de care, vrînd-nevrînd, aveai nevoie) să creadă că ești o persoană cu „relații”. (Pe lîngă „pile”, acesta era al doilea cuvînt magic al epocii. Ca să faci rost de orice, într-o lume în care aproape nimic nu se mai găsea oficial, trebuia să ai aceste „relații”. Să faci parte dintr-un soi de rețea. Dacă nu chiar mafiotă, măcar la negru.) Mama emana chestia asta. Nu pentru că ar fi avut cu adevărat „relații”, ci pentru că poseda o siguranță de sine naturală care-i păcălea pe cei care nu erau în stare să vadă dincolo de aparențe. 

Fără să fie în mod real înfiptă în sistem (de fapt, mult timp n-a fost altceva, oficial vorbind, decît o casnică), așa a reușit mama cu secretara de la școala mea: a impresionat-o pur și simplu și așa am ajuns în cea mai bună clasă din școală, în care majoritatea părinților chiar aveau funcții și relații, și în care aproape toată clasa, dacă nu chiar toată, a luat premii. Și cam trei sferturi premiul întîi. 

Pe lîngă protocoale și alte cele, orele se făceau bine. Scriam cu toții, reglementar, în caietele noastre îngrijite, liniuțe și punctulețe, cu creioanele noastre bine ascuțite, dar și cu stilourile noastre Pelikan, dar și, mai rar, cu cele chinezești aurii, rarități, mîndria cui le poseda. Dacă făceam vreo stîngace pată, aplicam, urgent, sugativa. Eram plini de pete, însă, pe mîini, cînd ne aplecam, concentrați și cam depășiți, asupra foilor. 

Nu ne cunoșteam destul între noi, în clasa întîi, și făceam cu greu trecerea dintre lumi. Eu, cel puțin, nu mă desprinsesem cu totul de mitologia lumii mele de acasă, în care mi-era în continuare ca-n paradis. Observam ce se întîmplă la școală, făceam chiar față, cu ajutorul mamei mele care mi-a fost stîlp la lecții, dar nu asimilam încă acest nou univers ciudat, pus în funcțiune de niște reguli pe care nu le-nțelegeam. Dar pe care le simțeam, atît cît putea să facă asta un copil de șase ani, din altă plămadă, corp străin. 

Nu mă recunoșteam, nu recunoșteam familiarul în comportamentele colegilor și profesorilor mei. Era acolo o altă retorică, erau alte norme și alte referințe care încă mi-erau străine. Cred că în clasa întîi încă am pășit, într-un fel, ca prin vis la școală. Am făcut față, am învățat să scriu și să citesc (țin clar minte că prima mea carte a fost Fram, ursul polar), să socotesc, dar nu m-am simțit cu adevărat parte a întregii povești. Cu excepția unui „tronson”: a orelor de engleză, ținute de doamna Ecaterina Comișel. Am avut privilegiul să facem engleză încă din clasa întîi. Iar felul în care preda dna Comișel m-a determinat să devin o fană pe viață a limbii engleze (și, pînă la urmă, chiar s-o studiez la facultate).

Din clasa doua, însă, lucrurile s-au mai schimbat. Despre asta într-un articol viitor.