Primii pași spre școală
Cred că nu-i uşor să găseşti un învăţător bun. Pe lîngă recomandările primite de la şcoală şi de la ceilalţi părinţi şi CV-ul în care sînt consemnate performanţele lui, un alt pas important ar fi acela să-l vizitez la şcoală pe cel care urmează să-i fie dascăl copilului meu. Din întîlnirea directă cu el şi cu elevii săi, pot afla mai multe informaţii decît mi le-ar putea livra orice CV sau recomandări. Nu-i suficient să ştiu că este inteligent, bine pregătit, cu studii strălucitoare. Vreau să ştiu cum este în clasă, în faţa elevilor. Cum le vorbeşte, cum se simt copiii în preajma lui, ce fel de atmosferă creează în timpul orei. Importante, pentru mine, ar fi şi felul în care mă întîmpină, ţinuta, sala de clasă. Mai apoi, n-ar strica să-mi arunc un ochi la uniforma copiilor, pe caietele lor, pe bănci. Aş fi atentă apoi la felul în care se comportă elevii săi în pauză, pe culoar sau în clasă, şi la felul în care răspund la observaţii sau la indicaţii.
Cred că un învăţător înzestrat ar trebui să fie (şi) un bun formator de deprinderi de bază: ţinuta îngrijită, caiete curate şi ordonate, un scris corect şi caligrafic, o exprimare corectă. La fel de important mi se pare ca învăţătorul să participe, alături de părinţi, la efortul de a le forma elevilor săi norme de comportament civilizat în grup, într-o instituţie, pe stradă etc. Mai departe, un învăţător bun mi se pare acela care încurajează dialogul, care ştie să corecteze fără ţîfnă şi să amendeze, fără ranchiună, care găseşte nenumărate prilejuri să se amuze împreună cu elevii săi. Sigur, nu pot afla totul despre învăţător din cîteva întîlniri. Dar pot găsi nişte bune premise pentru alegerea mea.
Apoi, o altă problemă spinoasă este aceea de a alege între o şcoală particulară şi cea de stat. Oferta şcolilor particulare este cu adevărat impresionantă: săli de clasă amenajate spectaculos, materiale didactice performante, cursuri opţionale mult diversificate faţă de cele de la stat, colective mai mici de elevi, disponibilitate şi transparenţă. Pe de altă parte, programa şcolară după care se predă este aceeaşi ca la şcolile de stat, iar dascălii sînt formaţi de acelaşi sistem de învăţămînt românesc. Aşa că motivele de nemulţumire rămîn, orice tip de şcolarizare ai alege. (E drept că la particulari, plătind, ai mai multe şanse ca nemulţumirile să-ţi fie luate în seamă.) Nu vreau să se înţeleagă că o şcoală particulară n-are avantajele ei: cred că un salariu bun şi un mediu de lucru competitiv pot stimula un dascăl să lucreze mai mult la abilităţile lui. Din păcate, programele şcolare, aşa cum sînt ele gîndite acum, limitează drastic orice avînt de creativitate pedagogică.
Aş mai spune ceva despre alegerea şcolii: în fiecare dimineaţă văd copii strecurîndu-se cu greu printre uşile autobuzelor şi călători, moţăind pe scaune cu ghiozdanele cît roata carului, traversînd oraşul pentru a ajunge la şcoală. Nu la oricare, ci la cea mai bună. Ore întregi petrecute într-un trafic infernal, inconfort la care îi supunem pentru că vrem să facă performanţă. Dar dacă nu avem în vedere o performanţă fizică, singura care poate fi încurajată prin acest tip de navetă, atunci poate că ar fi mai bine să-i „aducem“ şcoala mai aproape: timpul astfel cîştigat l-ar putea folosi pentru a citi o carte. Sau pentru a se plimba în parc. Sau pentru a se pregăti pentru performanţele şcolare la care am visat atît.
Maria Iordănescu este psiholog.