Primăverile, pe la Adesgo

18 martie 2015   Societate

Cînd se simte primăvara în aer, pur şi simplu nu mai poţi sta în casă. Se petrece un soi de chemare a naturii, care te îndeamnă la o evidentă schimbare de stare: din hibernarea anterioară, care te făcea, pur şi simplu, să nu concepi, uneori, contactele cu exteriorul, o mînă nevăzută te trage, acum, afară din casă şi din ale tale.

Nu te mai poţi concentra, nu-ţi mai stă mintea la lucruri serioase, un demon, sau, mai curînd, un spiriduş te gîdilă şi te zgîndăre să o iei din loc. Nu are prea mare importanţă unde, doar să schimbi postura statică cu una de mişcare, una on the run, în care să nu te mai concentrezi atît asupra ta, cît asupra lumii din jur. Lume care să nu mai fie strict sub forma unui tablou alcătuit din trei copaci, două acoperişuri şi un petic de cer pe care le vezi pe geamul din sufragerie, ci dintr-o succesiune de scene prin care treci şi în care poţi să te implici.

Oraşul, primăvara, chiar înainte să înflorească pomii, arată suportabil. Ceva din blîndeţea (chiar parţială) a aerului face griul ori cvasidărîmăturile tolerabile. De fiecare dată cînd e cît de cît frumos afară, o iei de la început: viaţa ta prin oraş va deveni, iarăşi, un scurt (şi repetabil) road-movie.

Sînt zone pe care nu ai cum să nu le incluzi în itinerar: ele ţin de identitatea ta, au deja o istorie pe care nu o mai poţi trece cu vederea. Aşa e pentru mine zona Adesgo: cea unde au locuit bunicii mei. Deşi nu mai avem casa lor, „bîntui“ zona de cîte ori pot.

Bunicii mei au „dat tîrcoale“ zonei, dacă pot spune aşa. Pînă prin anii ’80, au stat pe o parte a Căii Şerban Vodă, pe una dintre străduţele care dădeau spre Parcul Carol, pe atunci Libertăţii. Casa în care stăteau şi, în care, practic, au copilărit, nu era proprietatea lor. Adevărata lor casă, am aflat mult mai trîziu, se afla vizavi şi dădea spre celălalt parc, pe vremea aceea total neamenajat: Tineretului de acum, fostul Cocioc. Doar că aveau un chiriaş destul de sus-pus în epocă, pe care nu-l puteau scoate de acolo ca să se mute ei. La un moment dat, prin anii ’80, la început, cred, au reuşit să se mute: ţin minte şi acum cum căram ghivece cu trotineta de pe o parte a Căii Şerban Vodă pe cealaltă...

Trecerea de pe o parte pe alta a respectivului bulevard nu era o simplă traversare, ci o iniţiere: nu exista, de la Şincai pînă pe la Cuţitul de Argint, nici o trecere de pietoni. E dept că era refugiul de tramvai pe la mijloc, şi aşa îţi mai puteai cîrpi traversarea, altfel periculoasă. Maşinile nu opreau, practic, nicicînd. Ţin minte nenumăratele dăţi în care stăteam, aparent liniştită (de fapt împietrită) pe trotuarul de pe partea cu Adesgo, întorcînd capul după fiecare maşină care trecea, ca la un meci de tenis.

Desigur, exista şi modelul „în forţă“, adoptat de bunicul meu: el se arunca printre maşini, cu servieta-i uriaşă şi plină cu ce nu te-aşteptai în spate, obligîndu-le să încetinească şi să-l ia în considerare ca pieton. Dacă mă gîndesc bine, era cam singura cale posibilă, pe vremea aceea.

Astăzi am constatat că, în acel loc al groazei, s-a pus, în sfîrşit, o trecere de pietoni. Probabil e de mult acolo, dar nu am mai trecut eu de ceva timp. Lupta bunicului meu nu a fost în zadar...

Întorcîndu-mă, întrucîtva, la primăvară: în fiecare primăvară o luam, pe jos, de la noua casă, de astă dată proprietate a bunicilor mei, de la Adesgo spre Şincai. Pe aleea în pantă (descendentă) mi se limpezeau toate gîndurile (dar mi se şi confirmau îndoielile – dacă puţinii băieţi care treceau întorceau capul după mine, lucrurile nu stăteau chiar dezastruos, mi se părea...). Şi tot acolo am învăţat eu engleza, spunîndu-mi diverse chestii, în minte, întîi ca să mă deprind să formulez, apoi pentru că îmi plăcea, pur şi simplu...

Acum am străbătut spaţiul în cauză mai tehnic, după ce am traversat în sfîrşit regulamentar şi oarecum protejat. N-am mai vorbit cu mine însămi în engleză, însă mi-am tot amintit de momentele de altădată, pe acelaşi deal... Şi m-am bucurat de primăvară. 

Mai multe