Primăvara la bloc
Cînd e vreme frumoasă, stăm, desigur, cu geamurile deschise. Și locuim, în cea mai mare parte a timpului, la bloc. Mai în fiecare dimineață, o cioară se așază, cloșcă, pe ramura atît de subțire a pomului apărut, deodată, sub geamul meu. „Apărut“ vine vorba, căci el era acolo, evident, dintotdeauna. Doar că în mintea mea neobișnuită încă (!), pare-se, cu schimbarea, el a rămas perpetuu mic. Deși e clar că acum, cu mugurii și ciorile lui, dă buzna spre geamul meu, mai să-l depășească.
În mintea mea, trecerea e o problemă: parcă n-o văd, n-o simt, n-o pot accepta. Cînd m-am mutat aici, sub geam se afla cîinele Albu, care, cu ochii lui pătrunzători și n-aș zice chiar blînzi, bătea pînă la geamul meu. I-am observat, din prima, privirea necîinească și l-am adoptat. Îl hrăneam (și el accepta cu demnitate) și țeseam povești pe seama lui. Cînd a dispărut, doamna Jeni, bona noastră din Republica Moldova, a spus despre el că a plecat să muncească în Spania. Era varianta ei de Paradis: ea-și dorea, de fapt, să plece să muncească în Spania… Pe Albu îl luaseră pur și simplu hingherii.
Nu am reușit să-l salvăm, nici măcar nu ne-am dus la hingheri, eram atît de traumatizați de comunismul din care, în realitate, nu ieșiserăm, încît nu puteam să urmăm nici un soi de procedură. Abia cu cîinele Costică, următorul, am reușit să aplicăm procedurile, dar a fost prea tîrziu. El a fost al doilea cîine demn de sub geamul nostru, galben cu alb de data asta. Dacă Albu era demn și dîrz, Costică era un amestec de demnitate cu blîndețe. În cartier i se spunea Blondu’. Cînd te îndreptai spre el să-i dai ceva de mîncare sau să-l saluți, dădea din coadă cu demnitate, fix atît cît o cereau regulile cîinesco omenești, fără să întreacă măsura. Pe el l-am salvat de la hingheri, am îndeplinit toate procedurile. Chiar mi l-am asumat, am semnat pentru el și l-am plasat într-un adăpost unde să fie îngrijit. Toate astea și pentru că mama mea, cînd nu mai putea aproape nimic, zîmbea totuși cînd îi spuneam că ce nu poate ea mînca ajunge la Costică. Costică îl chema, de altfel, după un cîine pe care ea și unchiul meu îl avuseseră în copilărie.
Cîinele Costică, în ciuda victoriei noastre procedurale, a murit și el, la scurt timp după ce l-am salvat. Între timp, epocile s-au schimbat și cîinii comunitari au devenit o specie tot mai rară. Din spatele blocului nimeni nu te mai privește cu vreo privire nici blîndă, nici pătrunzătoare. Pisicile se mai adună, sporadic, într un cor, și la fel mierlele care-ți fericesc diminețile. Nici vechiul administrator, cel care părea că va fi aici veșnic Administratorul, nu mai e: acum cîțiva ani, o mașină a reușit să-l scoată de pe făgaș.
Serile, însă, oamenii din bloc se simt, direct sau mai puțin direct, ca un freamăt, ca o adiere. Te invadează cîte un miros de țigară și apoi o voce masculină răbufnește: „Cine-i mitocanu’ care fumează în balcon?“ Adulmec, uneori, cîte unul din mirosurile culinare ale copilăriei mele: cel de șnițele sau cartofi prăjiți care sfîrîie în tigăi, de ciuperci care se bălăcesc în cratiță la foc mic, de vinete care se coc spre ars pe plita lor. Chiar de lapte prins. În fiecare seară, cam după 7, o voce feminină ale cărei cuvinte nu le deslușesc declamă o litanie care pare a fi un monolog critic la adresa neamului bărbătesc. Neam întrupat, desigur, în propriu-i bărbat, care, din cînd în cînd, răspunde cu cîte un mormăit placid, uneori a aprobare, alteori a revoltă. Litania ei e critică, dar într-un mod constatativ și trist: nu pare că își propune să schimbe ceva. Ci doar să verse și să repete.
Uneori, pe sub geam trecea fosta mea profă de chimie din generală: o doamnă simpatică și rubicondă. Cînd m-am mutat aici, nu-mi venea să cred că e cu adevărat ea. Nu era o amintire neplăcută, din contra: ea reușise, în clasa a șaptea, să ne predea chimia așa cum ar fi trebuit, într-un fel sau altul, predate toate materiile – cu aplicabilitate practică. Aproape orice ne preda devenea subiectul unui experiment în laboratorul de chimie: cu toții deveniserăm preafericiții posesori ai cîte unui pahar Berzelius, ai unei eprubete și ai unui plic cu permanganat de potasiu. Cu care ne jucam în băile strîmte de bloc, crezîndu-ne Harry Potteri avant la lettre.
În timp, s-a verificat, din aproape-n aproape, că doamna respectivă chiar este fosta mea profă de chimie din generală. Ca atare, am avut onoarea să-mi refac cunoștința cu ea și să mă duc s-o iau de la ea de acasă (la două case mai încolo) ca să mergem împreună la aniversarea clasei noastre.
Glumele, uneori nesărate, ale administratorului nu se mai aud, în realitate, dar mi se mai pare uneori că-mi trec pe la urechi, așa, din zbor. Erau fix glumele pe care te-ai fi așteptat ca un administrator de bloc să le facă, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Iar singurul cîine care a mai rămas prin zonă e unul destul de sărit de pe fix (pentru care, de altfel, hingherii s-au perindat prin zonă): unul corcit cu lup, care sare vioi gardul de la fosta grădiniță, devenită salon de tatuaj.
Foto: I. Popovici