Primăvară, flori, fete, filme...
Se simte, în sfîrșit, în aer. Deși nu e primăvara aia din compuneri și povești, cea cu rochia lungă, roz, plină de fructe, flori și păsăret. E încă una netrezită total la viață, ieșită parțial din iarnă, mai curînd gri decît roz, pe a cărei rochie poți vedea, deocamdată, doar cîteva bălți spălăcite ivite din topirea diverșilor nămeți. Și totuși, nimic în jur nu mai e strict încremenit, s-a mai dus senzația de neclintire făr’ de speranță. Acum totul curge, în fața ta, pe tine, eventual, pe strada pe care începi să poți înainta. Iar soarele mai reușește să-și ițească cîte-o rază prin pîcla umedă de zi cu zi.
Pe scurt, a venit un soi de pre-primăvară, cea adusă de Sfîntul Valentin și de Dragobete, chiar dacă „the birds and the bees“ nu și-au intrat încă în drepturi complet. În acest context incert, totuși, se vînd pretutindeni flori de primăvară. Clasicele zambile – cîte una-ntr-un buchet, albă, roz sau albastră, încărcată și-ngrămădită peste poate – sînt printre primele oferte. Așa standard, cum par și cum sînt, rămîn florile mele preferate. Pe ele le alegeam, din prima, cînd jucam, pe vremuri, „Flori, fete, filme sau băieți“. Pînă la urmă, dacă stau să mă gîndesc, gusturile mele nu se dovedesc prea rafinate (cred că la băieți l aș pune pe Clooney, previzibil). Mi-au plăcut întotdeauna zambilele supraîncărcate, cu mirosul lor excesiv, și mereu am primit lalele zvelte, rafinate, delicate. O singură dată m-am umplut de zambile, cred că-n clasa a opta, cînd, în sfîrșit, ziua mea a picat în timpul școlii și i-am anunțat pe toți că mi-o voi serba acolo. Majoritatea mi-au adus flori, în special zambile. Și țin minte și acum cît de fericită și mîndră am fost să defilez cu ele, pe jos, pînă acasă.
Crescînd, relația mea cu florile a luat-o razna. Vrînd, probabil, să nu fiu convențională (deși ostentativele zambile continuau să îmi placă, în particular), ci rebelă (un soi de hippie întîrziată), am descoperit (sau decis) că nu îmi place să primesc flori. Că băieții care aduc flori cînd vin să te ia în oraș sînt niște pămpălăi sclivisiți care te plictisesc. Mai ales atunci cînd vin îmbrăcați elegant, în costum. Că cei adevărați sînt puștii pavoazați în negru, care abia vorbesc și abia se uită la tine, dar ascultă hard rock și te duc la filme negre și ele. Nici vorbă de vreun cadou. De asta, în clasa a zecea, l-am detestat pe băiatul frumușel și politicos care mă aștepta aproape în fiecare zi la școală cu o floare. Tot așa cum, la mare, vreo doi ani mai tîrziu, mi s-a luat de Făt-Frumos-ul smead cunoscut pe plajă cînd, după o seară la discotecă, a început să-mi vorbească de stele.
Nu-mi displăceau florile în sine. Îmi plăceau cele din curtea bunicului meu, chiar cînd acesta devenise foarte bătrîn și aproape că nu mai vedea și nu mai putea să le îngrijească: pînă și atunci, la începutul primăverii, în curtea lui înfloreau, „reglementar“, cîțiva ghiocei și niscaiva brîndușe. La Cumpătu, în Sinaia, dădeai peste poieni întregi vîrstate cu brîndușe și, în general, era o plăcere să te plimbi printre ele. Fără ca neapărat să le culegi.
Tatăl meu era împotriva florilor rupte, moarte. Dacă era să cumperi vreodată flori, măcar le luai în ghiveci. Cît eram eu mică, mama nu părea interesată în mod special de flori. Dar mai tîrziu, cînd și-a făcut, în sfîrșit, „casa visurilor“ ei, a devenit o maniacă a ghivecelor. Nu numai că le uda zilnic, dar fiecare dintre ele își avea ritualul ei. Îngrijirea și udarea lor durau peste o oră, zilnic. Și nu o făcea după capul ei, ci avea chiar și o consultantă horticolă, care venea din cînd în cînd și spunea de ce ar mai avea nevoie fiecare floare.
După ce mama n-a mai fost, o parte dintre florile ei au ajuns la mine. Care, pînă atunci, nu avusesem cine știe ce relație cu plantele. Ca prin miracol, florile de la ea au rezistat, au continuat și continuă să înflorească. Uneori devenind uimitor de frumoase, precum trandafirul galben sau orhideea. Sensibilizîndu-mă chiar și pe mine, cea care, acum cîțiva ani, nici n-aveam ochi pentru natura din jur. Și care, acum, încep tot mai mult să o descopăr, să mă bucur de fiecare pată de culoare dintre blocurile cenușii, să simt cînd magnoliile încep să înflorească în oraș și cînd celebrii mîțișori galbeni împînzesc Parcul Tineretului.
Atunci florile devin altceva decît cele din buchetul lui Don Johnston (Bill Murray) din Broken Flowers (Jim Jarmusch, 2005), de care mai nimeni nu avea nevoie. Chiar decît cele mov, cu alură sălbatică, pe care Jane Adler (Meryl Streep), în It’s complicated (Nancy Meyers, 2009), și le culege singură din propria grădină, într-un moment de bună dispoziție și clarificare de dimineață. Devin, strict acolo unde s-au nimerit să crească, semnul primăverii adevărate, cu mult mai puține griuri și cu mai multe rozuri, pe care o tot așteptăm. Și despre care, atunci cînd vine, mereu nu ne vine să credem că se întîmplă, iarăși.
Foto: wikimedia commons