Primăvară. Cum stă deoparte toamna în Piață

Sigur ați văzut. Comersanții cu nucile, cu uscatele, cu afumatele, cu fasolea boabe stau mai la margine. Toamna stă deoparte. Undeva, gri, în colț, în margine. Este vizibil leușteanul proaspăt, este deoparte cel uscat, este ceapa verde în maldăr, snop, stă tăcută cea uscată. În piață, ca-n viață: The winner takes it all, the loser standing small. Drum de întoarcere pare că nu este. Doar că nu este așa. Verdele învinge mereu. Uscata, tomnatica, mereu este bucuria săracilor, a celor care știu ei ce știu, rostul anotimpurilor, a celor care vor să respecte trecerea timpului. Hipstera de ceapă verde dă jos juma de piață, cînd apare de Crăciun sau în gerul Bobotezei. Nu se lasă. Și nu doar că iese din seră și face cu ochiul, face ravagii, dă frison. De vreo cinci-șapte ani, verziturile nu mai au anotimp. Țăranii sezonului devin aproape inutili. Trufandaua nu mai e trufanda, e permanență. Salata verde crescută la solar, la bec, la căldură, la seră calcă în picioare lupta cu soarele a salatei de primăvară, a țăranului ce-și pune vreo arie, două, de prăsilă și vînzare. Piața, nu știu dacă ați înțeles, devine ca o bibliotecă. Tot mai puțin avem biblioteci, cu cărți pe care să le răscolim o dată-n an ca să căutăm nu știu ce. Nu e o plîngere, este o realitate. Comersantul de supermarket n-are istorii și arome, calendarul recoltei stingherește. Omul care coboară din lumea de biți și business nu ține cont de anotimp, caută să-și facă plăcerea, să-nghită plăcere recentă. Toamna doar în piață stă deoparte, în supermarket este simultană cu vara. Piața dă frustrări, nuanțe, nedumeriri. Cel care face să existe piața nu vrea de-astea. Deranjează nedumerirea. Toamna să fie pusă la colț, primavara să nu strălucească mereu.