Prima zi de școală
În anul 1987 avem 18 ani, abia terminasem liceul pedagogic şi primisem repartiție la o școală din Ploieşti. O școală mică, de periferia săracă a orașului, despărțită de centrul lui de multe stații de autobuz și de o cale ferată spre Moldova și Constanța. Majoritatea adulților din cartier munceau, în condiții oribile, la fosta Uzină „1 Mai“, supradimensionată și falimentară. Oameni cuviincioși, generoși, harnici, care-și scoteau șapca sau pălăria atunci cînd intrau în școală, după ce își curățau noroiul de pe tălpi pe grătarul din fața ușii. Învățătoarele și profesoarele pe care le-am găsit în cancelarie păreau de o eternitate angajate acolo: cunoșteau fiecare familie din cartier, le fuseseră dascăli două sau chiar trei generații, le știau biografiile, necazurile, bucuriile. Oamenii, foști elevi sau nu, părinți sau nu, veneau la școală cu diverse probleme, de la sfaturi pentru copii și viitorul lor, pînă la „consiliere de cuplu“, descifrarea actelor venite de la primărie sau a rețetelor medicale, arbitraj în conflictele dintre vecini etc. Am trăit și văzut, în scurta mea carieră de învățătoare, destul cît să știu că mare parte din ce sînt azi s-a născut în acele vremuri în care nu-mi imaginam rostul în altă parte decît în acel cartier: am văzut copii care traversau iarna cu picioarele goale în bocanci legați cu bandă de magnetofon, familii numeroase care își duceau traiul în două-trei camere din chirpici, dar în care fiecare metru pătrat era bine chivernisit și bine curățat; mă minunam în fiecare dimineață de uniformele apretate și de hăinuțele curate, știind bine că pentru asta era nevoie de zeci de oale de apă încălzită și de ore bune de spălat în copaie, pe frig sau pe caniculă. Familiile mai înstărite aruncau un gînd și o privire protectoare asupra celor nevoiașe, alături de o farfurie cu mîncare, un pulover sau o geacă. Am văzut copii săraci, înfometați, bătuți, neglijați, fugiți de acasă. Am văzut și copii fericiți, pentru care ulițele carierului și curtea largă a școlii, o minge roasă de fotbal și cîteva cuburi de lemn păreau surse inepuizabile de bucurie. Și părinți care sperau ca mica școală de cartier să îi ajute pe fiii și fiicele lor să „traverseze“ definitiv calea ferată înspre un loc mai bun, din inima orașului.
Acolo m-am întîlnit pentru prima oară cu responsabilitatea copleșitoare care vine la pachet cu titlul de dascăl. Știu exact momentul: prima ședință cu părinții, un dezastru total. Venisem cu lecțiile de pe băncile liceului bine învățate, dar total inutile în fața unor oameni care așteptau de la mine mai mult decît sarcini, critici, rețete. Îi văd și acum, așezați în băncile jerpelite, mulți dintre ei veniți direct de la uzină, îmbrăcați în salopete, obosiți și cu frunțile încrețite, iritați de reproșurile mele: copiii lor nu au caiete, nu au stilouri, nu au cerneală, paginile sînt pătate, nu-și fac temele, nu își învață poezia, nu știu rîurile, nu știu fauna și flora, nu știu munții etc. Cînd am terminat, au plecat tăcuți, fără să pună vreo întrebare, fără să ceară vreo explicație, fără să mă contrazică. Am pornit spre casă gîndindu-mă, pentru prima oară, dacă mi-am ales bine meseria. Știam bine să predau alfabetul, înmulțirea și împărțirea. Nu știam însă să gestionez, să includ în planurile mele de lecții biografii, vieți, destine.
În toți anii care au urmat n-am făcut altceva decît să încerc să micșorez distanța care se născuse între mine și cartier odată cu acea primă ședință. Să îi fac să mă creadă, părinți și copii, că sîntem de aceeași parte a liniei ferate care ne despărțea de oraș.
În ultima mea zi petrecută acolo, am primit cel mai frumos cadou din viața mea: cîțiva școlari mi-au cumpărat, din banii lor de buzunar, un pachet de țigări Winchester, patru pliculețe de nes, o pungă de pufuleți și o sticlă de cola. Mi-am făcut o cafea, mi-am aprins o țigară, am pus punga de pufuleți la mijlocul mesei în cancelarie, le-am împărțit sucul, m-au întrebat dacă am să-i uit și ne-am luat la revedere.
Maria Iordănescu este psiholog.