Prima singurătate
Am citit nenumărate texte, ficțiuni sau confesiuni, frivole sau profunde, consemnînd episodul „prima dată“ în biografia fiecăruia: prima iubire sau prima despărțire, prima dată la teatru sau la film, primul eșec la un examen sau primul pahar de alcool, prima plecare în străinătate sau prima pereche de blugi. În memorie par, mai toate, la îndemînă. Ce e mai greu de consemnat, mai dificil de conturat ca secvență autonomă, este primul moment de singurătate. L am „citit“ în cîteva romane sau autobiografii excepționale. L-am găsit „anexat“ experiențelor mai sus menționate. Dar niciodată ca o amintire clară, de sine stătătoare, spontană.
E drept, primul moment de singurătate e greu de localizat. Fiindcă se pierde în alegerile care i-au urmat, în faptele care i-au atenuat intensitatea, în soluția găsită pentru a-i micșora povara. E din vremea adolescenței? Sau o precedă? În orice caz, este momentul în care tînărul află, pentru prima oară, că e pe cont propriu în lumea asta, că adulții nu știu să-i răspundă la toate întrebările, sau știu, dar răspunsurile lor nu mai alină sau nu mai vindecă definitiv, fie că sînt nepricepuți, fie că nu sînt de față tocmai cînd e nevoie, cînd lumea pare mai de nedeslușit, prea mare pentru experiența mică a întrebătorului. E momentul în care presimți, neliniștit, că nu mai există cale de întoarcere, că va trebui să înfrunți, pînă la capăt, ce ai de înfruntat, că așa va fi viața de acum înainte, cu soluții fericite în cel mai bun caz, dar care nu alungă, prin ele însele, singurătatea. E momentul în care simți cum consecințele propriilor fapte nu mai sînt preluate de o mînă protectoare, ci se transformă în durere, tristețe sau bucurie, modificîndu-ți corpul, mintea, viața. Această primă singurătate poate fi trăită cu spaimă, cu furie, cu îngîmfare, cu umor, cu nepricepere, cu iritare, cu lacrimi de neputință, în orice caz cu graba de a găsi răspunsuri, soluții, protecție, certitudini, ajutor. Cu nerăbdarea de a scăpa de singurătate. Nici pentru adulți nu e mai ușor: trăim singurătatea adolescenților pe care îi avem în grijă cu spaimă sau cu furie, cu umor, cu lacrimi, cu scenarii nesigure sau cu certitudini, nepregătiți să acceptăm că nu-i mai putem proteja total sau că nu avem răspunsuri la îndemînă. Vrem doar, cu o anumită nerăbdare, să îi vedem scăpați de singurătate.
E o secvență-cheie în relația dintre adolescenți și adulți, între adolescenți și lume. Nu scapă nimeni de ea, nici cei aflați la început independent de drum, nici cei care le supraveghează începutul de drum independent. O secvență care, bine asumată, creează anticorpi împotriva alegerilor greșite, care construiește algoritmi de supraviețuire, care naște întrebări și neliniști fertile. Pentru ambele „tabere“. Singurătatea este primul dialog direct, dur, neprotejat de experiențelor miilor de generații anterioare, al adolescenților cu lumea. Și primul dialog direct, dur, neprotejat de experiențele miilor de generații anterioare, al adulților cu propriile limite în materie de autoritate și protecție, cu teama de eșec în rolul de părinte.
În poezia „După melci“ a lui Ion Barbu, momentul în care viața nu mai pare o joacă este descris cu totul impresionant: copilul găsește melcul înghețat de frig și, după încercări zadarnice de a repara greșeala, după dojeni inutile prin care încearcă să readucă melcul la viață, urmează clipa în care înțelege că ce a făcut nu mai poate fi „desfăcut“: „Iar cînd vrui să-l mai alint, / Întinsei o mînă-amară / De plîns mult… / Şi dîrdîind, / Două coarne de argint / Răsucit se fărîmară.“ Cum transformi o mînă amară într-una înțeleaptă? Cum alini durerea în fața unei greșeli definitive?
Nu cred că există sfaturi totale. Rețete infailibile. Soluții universal valabile. Știm doar, din experiența lumii, că momentul primelor singurătăți este inevitabil și că nu trebuie să ne grăbim, în fața lor, nici adolescenții, nici noi, adulții, să îl umplem cu șabloane frivole sau cu rigori de mătușă. Cred că e bine că nu ne amintim clar, bine conturat, primul moment de singurătate. Și că e esențial ca el să rămînă o „anexă“ fecundă a altor prime momente importante, prima iubire, prima alegere, prima bătălie majoră. Și dacă reușim să rămînă așa în amintirile copiilor noștri, vor avea puterea să își înfrunte toate singurătățile, multe, din viața de adult.
Maria Iordănescu este psiholog.
Foto: Dan Foy, flickr