Prima mea călătorie

14 septembrie 2022   Societate

De cînd mă știu mi-am dorit să am o viață de călător, o viață itinerantă, nomadă, pentru că mi-am dat seama de multă vreme că nu sînt legată de case, de locuri, nu mi-am dorit niciodată o casă de vacanță, o vilă cu piscină, nu mi-am dorit să am proprietăți sau să posed în propria mea casă obiecte. Nu mi-am dorit nu știu ce gresie sau o canapea anume în living, nu-mi place să decorez nimic, așa cum nu-mi place să mut mobila prin casă, nu vreau jaluzele, perdele, covoare, să mă gospodăresc, să zugrăvesc, să fac curățenie generală sau mici reparații, atîta timp cît casa în care locuiesc nu se dărîmă peste mine, totul e bine. Nu mă sperie nici măcar gîndul de a locui permanent într-o rulotă ca cei mai săraci dintre americani, pentru că rulota înseamnă, în fond, mobilitate. Pentru că provin dintr-o familie de moșieri (scăpătați, în final), am o oareșce atracție față de pămînt, de terenuri, mi-aș dori de pildă să am o podgorie și să fac vin, însă acest vis pălește pe lîngă acela de a locui cîte 3-6 luni în altă parte, într-un alt oraș al lumii, într-un mic apartament închiriat sau chiar într-o cameră de hotel. Cu toate că mi-am dorit viața asta de călător, pînă la vîrsta mea nu am reușit nici măcar să trec oceanul pe care, de altfel, l-am văzut o singură dată, în Portugalia. De cele mai multe ori, în plecările mele, m-am simțit doar o amărîtă de turistă care nu s-a grăbit însă să bifeze obiective, a încercat mai mult să cunoască oamenii și să simtă spiritul locului. 

În vara asta, am simțit pentru prima dată că într-adevăr călătoresc pentru că am reușit să-mi tocesc o pereche de sandale aproape noi pe drumurile Albaniei, iar cînd am ajuns acasă le-am aruncat, căpătaseră deja un vag miros de sconcs. Am simțit că am călătorit și pentru că am fost plecată de una singură, „Cum adică, fată, de una singură?” – m-a întrebat coafeza mea, la întoarcere. „Păi, și pe bărbate-tio unde l-ai lăsat? Acasă?” Adevărul este că oamenii obișnuiți, pentru care o călătorie înseamnă, de fapt, o vacanță binemeritată, după un an întreg de muncă, nu înțeleg ideea de a pleca undeva de unul singur, mai ales într-o țară străină, și nici nu are rost să le explici, ei vor pricepe doar „Uite, săraca femeie, n-a avut cu cine să se ducă!”. Nici mie nu-mi place să călătoresc de una singură, simt nevoia să schimb impresii mai ales seara, la un pahar de vin. Și de data aceasta m-am luptat cu singurătatea atunci cînd mi-am făcut planuri și mi-am gîndit traseul, la masa de prînz sau la cină, căci nimănui nu-i place să mănînce de unul singur, însă cel mai mult m-am simțit singură cînd a trebuit să umplu acei timpi morți în care nu eram pe drum. Am redescoperit cît de complicat este să rămîi singur cu tine însuți și cu gîndurile tale, căci de multe ori îți dai seama cît de multe lucruri nu-ți plac la tine. Însă și aceasta poate fi o experiență. În plus, beneficiile de a călători de unul singur sînt uriașe – nu-ți face nimeni nici un program, nu trebuie să te gîndești niciodată la celălalt și la cum se simte, la cît este de fericit sau de nemulțumit, nu te cerți cu nimeni, în plus ești mult mai atent la ce se întîmplă în jurul tău, la oameni și la detalii, ești mult mai dispus să te împrietenești cu oricine, absorbi ca un burete necunoscutul, străinătatea. Treptat, pe drumurile mele albaneze, am observat că există o comunitate discretă a oamenilor care călătoresc singuri, faimoșii backpacker-i care, pentru cei mai mulți dintre noi, rămîn invizibili. Și m-am simțit mîndră atunci cînd m-au recunoscut cumva ca pe una de-a lor. „You travel light!”, mi-a spus cu admirație un suedez, 50 plus, în autogara din Gjirokastra, în timp ce așteptam microbuzul de Saranda. Se referea la rucsacul meu „de două zile” cu care plecam de obicei din Tirana, locul unde am avut rezidența literară (apartamentul micuț, dar perfect funcțional, dintr-un oraș străin pe care l-am visat de mult). Nu-mi luam niciodată laptop-ul – doar o baterie externă pentru telefon, două tricouri de schimb, ceva lenjerie, trusa de toaletă și medicamentele „pentru orice” fără de care nu plec niciunde, e minunat să ai în spate un rucsac ca un fulg. I-am explicat suedezului că aveam totuși o bază în Albania și din cauza asta îmi permiteam să plec light la drum. A doua zi ne-am reîntîlnit în autogara din Saranda – el aștepta microbuzul spre Vlora, eu pe cel spre Tirana care s-a și stricat pe drum, în loc de patru ore am făcut șase. Pentru că aveam acei timpi morți pe care i-am pomenit, am mers împreună la o bere, pe malul mării. Omul era IT-ist într-un orășel rece și întunecat din Suedia și fusese peste tot, din Asia și Australia pînă în Africa și America de Sud. Însoțit, atunci cînd își găsea tovarăși de călătorie, însă de cele mai multe ori de unul singur. Ajunsese și în Mamaia noastră socialistă, în anii ’80. Îl ascultam cu gură căscată și-mi dădeam seama că eu nu voi călători atît nici în zece vieți. La un moment dat, l-am întrebat: „De ce nu te muți din Suedia? Bănuiesc că ai putea să lucrezi de oriunde... clima e oribilă acolo, atît de multă iarnă, atît de frig!”. Mi-a răspuns cît de poate de sincer: „Îmi place în Suedia, it is my home... în plus, toată iarna merg la schi”. Așadar, orice călător își are totuși un „acasă”, mi-am dat seama că nu am simțit niciodată România ca pe un „acasă”, din păcate niciodată nu m-am întors cu bucurie. 

Dincolo de povestea cu singurătatea în sine, am realizat la un moment dat cît de bine mă descurc de una singură într-o țară total necunoscută, cu o limbă din care nu pricepeam nimic. Nu m-am rătăcit niciodată și, în afară de incidentul din Gjirokastra unde am făcut insolație, căci erau peste 40 de grade și am simțit că leșin pe străzile pustii cu case albe care reflectau soarele și abia m-am abținut să bat la o poartă ca să cer ajutor, nu am pățit nimic rău. Aici a contribuit și ospitalitatea albanezilor, m-au ajutat ori de cîte ori am avut nevoie de ceva, ne-am înțeles prin semne, dacă nu se putea altfel, sau își sunau prietenii care știau cît de cît engleză, o fată din Tirana m-a luat de mînă și m-a dus în stația autobuzului de care aveam nevoie. Mi-am dat seama de cît de multe lucruri depindem pentru a ne face o viață mai confortabilă. De pildă, dependența de mașină. Recunosc, în România mi-e groază să merg oriunde fără mașina în care pot să-mi încarc calabalîcul, de multe ori inutil. În Albania m-am descurcat perfect cu transportul lor în comun alcătuit în special din microbuze din anii ’90, unele fără aer condiționat, în care în loc de 30 de oameni încăpeau 40, șoferul niciodată nu refuza să mai ia pe careva de pe drum, de obicei scotea politicos un scăunel de pescar pe care îl așeza printre rînduri ca să aibă omul unde să stea jos. Știi cînd pleci, dar nu știi cînd ajungi. Totuși, am călătorit relaxată, într-o înghesuială și pe o căldură de nedescris, dacă eram la mine în țară m-aș fi enervat cumplit. Mi-am învățat lecția încă de la primul meu drum la Kruja – tot timpul e bine să ai un byrec cu brînză și multă apă la tine. Cînd făceam excursii de două zile, mă opream în centrul orașului respectiv și-mi căutam o cazare pe booking, nici una dintre ele nu m-a dezamăgit. Adevărul e că m-am surprins pe mine însămi și am căpătat mai multă încredere – am simțit că m-aș descurca, de fapt, cam oriunde în lumea asta și că toate angoasele sînt doar în capul meu. Și foarte important – încă din primele zile, toată anxietatea mea și, de ce să nu recunosc, depresia cu care mă lupt de cîțiva ani au dispărut. Era mult mai important să „supraviețuiesc” călătoriei pe care mi-am propus-o. Am dormit ca un prunc, de la 11 la 7, în zorii zilei eram fresh și bucuroasă că am o zi nou-nouță înainte, o senzație pe care nu am mai avut-o din copilărie. Și pentru că am mers peste 20.000 de pași pe zi, am slăbit trei kilograme. 

Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa. Anxietatea și depresia au revenit pentru că doar o lună nu e suficient de „inspirațională”, cum spun unii, ca să-ți schimbe în mod fundamental viața. Totuși, e bine să știi că se poate trăi și altfel.

Mai multe