Prieteni imaginari

Despre prietenii imaginari, din copilărie, am mai scris. Copil singur la părinți fiind, am învățat, cumva, să nu fiu singură în singurătate, încă de atunci.

Sigur, eram cu cineva în casă, de cele mai multe ori cu tatăl meu, care lucra și el. În altă cameră, la masa lui cea lungă și îmbîrligat de aglomerată. Masă la care, uneori, mă aflam și eu, desenînd în tăcere, în general. Sigur, schimburi de replici între noi mai erau, în special cînd eu terminam de făcut un desen. Cînd eram foarte mică, respectivele desene, din cîte îmi mai aduc aminte, constau din alăturări de rotocoale colorate, cu mai multe culori suprapuse: ele puteau apoi deveni oameni, urși, căței, pisici… Totul era relativ. Cînd terminam o asemenea capodoperă, i-o arătam imediat tatălui meu. Care, așa cum psihologii de azi chiar ne-ar sfătui, bănuiesc, mă lăuda întotdeauna, cu vorbe simpatice aplicate fiecărei alăturări de rotocoale în parte. Cu duioșie și umor, strecurînd, nici nu mai știu, și sugestii pe alocuri.

Treptat, alăturările de rotocoale s-au transformat în personaje mai conturate, care conțineau și alte forme și aveau cîte un singur contur de cîte o singură culoare. Printre cei desenați se numărau, desigur, membrii familiei. Dar, cum am mai amintit, nici ei nu apăreau doar într-o unică versiune, doar în cea realistă: tatăl meu, căruia îi spuneam Tipu, era reprezentat și aproximativ așa cum arăta în realitate – un domn cu barbă. Dar, în mitologia noastră – căci tatăl meu nu numai că îmi citea povești, ci le și aplica în viața reală –, fiecare persoană din familie își avea alter ego-ul în cîte un personaj din poveste sau mitologie. De pildă, pentru că pe atunci era în vogă Pif, mama mea era, în mitologia noastră, Hercule, motanul. Știu că personajul era răutăcios și nu o termina întotdeauna cu bine: mama mea întrupa o variantă feminină a lui, cu mai puțină răutate și mai mult sex-appeal: ceea ce știu este că o desenam ca pe o pisică îmbrăcată-n rochie și cu fundițe, care se numea Cule, în varianta neaoșă.

Tatăl meu și cu mine eram personaje din Cei trei purceluși. În mod paradoxal, eram lupii: el – Vuko, tatăl lup, fost cel rău, și eu – Vucko, nepotul lui, lupul cel mic și cuminte. Lupii, de fapt, deveniseră personaje pozitive în niște cărticele sîrbești făcute după celebrul desen animat Disney: lupul cel mic îl convingea pe cel mare să fie bun, să nu mai supere purceii. Political correctness ul începuse încă de atunci, în cărțile pentru copii apărute în fosta Iugoslavia, capitalistă și consumistă în raport cu România noastră socialistă. Alegerea lupilor poate că avea legătură și cu o altă mitologie a acestora, mai serioasă, legată de cultul strămoșilor în Novi Sad-ul comun atît lui Slavomir, cît și lui Vasko Popa: se poate vedea asta în volumul Sare de lup al lui Vasko Popa, tradus de tatăl meu alături de Marin Sorescu și apărut în 1983 (an în care, de altfel, Slavomir Popovici a și murit).

Cert e că și lupii apăreau în desenele astea ale mele: pentru că nu știam cum să-i diferențiez de alte animale, le-am inventat un fel de trompă pe post de ceea ce eu îmi imaginam a fi botul de lup. Erau și ei antropomorfizați, purtau pulovere pe gît și neapărat băști pe cap. Lupul cel mare avea barbă.

Dar în desenele astea, pe lîngă mitologia tatălui meu (pe care o crease pentru mine, dar, cred, în egală măsură și pentru el însuși, un lup din Novi Sad rătăcit în Bucureștiul comunist și fără putință de întoarcere), am început, treptat, să o introduc și pe a mea personală. Nici nu mai știu ce a fost la început, imaginea din desene sau umbra ei în realitate. Cert e că a apărut personajul Cari Maca, o rață antropomorfizată, cochetă ca și varianta feminină a lui Hercule, dar foarte la locul ei, altfel. Nu știu de ce am ales să fie o rață, dar rață a fost.

Cred că întîi au fost două peronaje, Cari și Maca, apoi contopindu-se într-unul singur: o simpatică rață scrobită, un fel de Mary Poppins cu cioc, care mă însoțea atît în desene, cît și troleibuzul 82 luat de la Șura Mare spre Aviatorilor. Era, pe bune, un personaj imaginar, cum aveam să descopăr mult mai tîrziu că există, citind Salinger. Nu că nu aș fi avut prieteni în viața reală, dar eram de multe ori singură și, cu o imaginație zglobie la îndemînă, făceam față altfel momentelor respective: de la cele în care îmi aranjam jucăriile, conform diverselor scenarii posibile, în apartamentul de două camere dintr-un bloc comunist de pe Șoseaua Giurgiului, pînă la cele din curtea bunicului meu, în care puteam bate la nesfîrșit mingea la perete fără să mă plicitisesc. Pentru că de la o bătaie la alta se deschidea o lume apetisantă de speculații și combinații infinite, toate legănîndu-se destul de amețitor prin mintea mea. Dar despre asta, precum și despre prietenii (aproape) imaginari din zilele noastre, din seriale, servicii sau de pe Facebook – altă dată.