Pride: de ce am ieșit în stradă

Un cunoscut gînditor român îmi mărturisea, nu cu mult timp în urmă, că nu știe mare lucru despre lumea asta, a celor „LGBT“. Deși este o parte importantă din umanitate, „pur și simplu nu a cunoscut-o“. Discuția asta se purta la doi pași de vila din Cotroceni ce ar fi trebuit să adăpostească un muzeu de artă întemeiat și donat statului român de unul dintre „ei“, George Oprescu. Cum și ce ar fi putut ști dumnealui cînd, decenii la rînd, cei în cauză au respirat frica omniprezentă asociată cu duritatea anchetelor Miliției de moravuri, cînd au trecut prin ororile arestului, stigmei, intimidărilor și hărțuirilor? Cînd Ion Luchian Mihalea devine primul „homosexual public“ din anii ’90 tocmai prin moartea-i atroce? Cînd în închisorile de femei sportiva Mariana Cetiner era supusă în anul 1996 unei detenții barbare pentru neobrăzarea de a fi făcut presupuse avansuri amoroase unei alte femei, ceea ce s-a considerat juridicește a fi o „ademenire“ și un „scandal public“?

Mărturisesc că m-am gîndit la oameni dragi mie, istoricul și criticul de artă Radu Ionescu, la jurnaliștii Jeana Gheorghiu și Ion Stănică, atunci cînd în 2004 am organizat, prin Asociația ACCEPT, primul Festival al Diversității și, apoi, primul Marș în 2005. Era o ruptură față de un trecut toxic al umilințelor prin care au trecut aceștia și toți cei ca ei, cunoscuți și necunoscuți. Nu aveam habar cîți vor avea curaj să ni se alăture în stradă, mai ales in condițiile în care Primăria Capitalei refuza să aprobe un asemenea marș, cînd erau anunțate manifestări de protest și atacuri. 20? 50? Poate o sută? Cei peste 300 de participanți la Marșul din 2005 au făcut istorie. Cei ignorați, disprețuiți, luați în rîs, detestați nu au cedat amenințărilor, urletelor obscene și atacurilor pioase cu pietre, ouă, cruci și icoane, au ieșit în stradă, obligînd societatea să-i ia în seamă. A contat atunci solidaritatea cîtorva redacții de presă ai căror jurnaliști ni s-au alăturat pentru a protesta împotriva cenzurii și abuzurilor autorităților. A contat vocea președintelui Băsescu și a ministrului de Justiție Monica Macovei. La final de traseu, am trăit probabil primul moment de eliberare colectivă din istoria acestei comunități condamnate pînă atunci la invizibilitate.

Replierea „adepților normalității“ s-a produs rapid. Au urmat atacurile masive din anii 2006-2007, alianța Patriarhiei cu George Becali în dangăt de clopote prevestind o primejdie națională, oameni bătuți în stradă sau în metrou. Agresorii aveau impunitate, „homosexualii“ erau de vină pentru că „provoacă“ arătîndu-și fața. „Nu vrem să-i vedem!“ Se opuneau o pletoră de sfinți și sfinte flancați de chipul imaculat al lui Corneliu Zelea Codreanu, flamuri ale Legiunii și fotografii expandate ale martirilor neamului (Constantin Brâncoveanu și fiii, Țuțea, Vulcănescu și Radu Gyr), recrutați ecumenic de participanții la așa-numitele Marșuri ale Normalității pentru a nu lăsa orașul pe mîinile Necuratului. Oameni de bine cereau moarte homosexualilor ori, ceva mai generoși, reintroducerea pedepsei cu închisoarea. Astfel de intimidări frontale s-au rarefiat cu vremea. Din cînd în cînd, mai răbufnește cîte o răzmeriță cu damf legionaroid pentru a împiedeca accesul „sodomiților“ în incinta unor locuri sacre ale ortodoxiei românești precum cinematograful Studio ori cel al Muzeului Țăranului Român.

Fatalitate, ne-am înmulțit. Aproape 10.000 de oameni au traversat anul trecut Bucureștiul de la Piața Victoriei pînă în Piața Universității. Pentru prima dată, cei de pe margine care și sorbeau cafeaua pe terase ori priveau din balcoane au zîmbit și au salutat, pe jumătate amuzați. Bucureștiul a redevenit, preț de cîteva ceasuri, un oraș colorat în care puteai respira „altfel“. Pride-ul se organizează deja la Cluj, iar în vara acesta Timișoara adăpostește un prim Festival cultural și comunitar LGBT. Nu se mai poartă măști.

 Florin Buhuceanu este director advocacy al Asociației ACCEPT și reprezentant din partea European Network on Religion and Belief în Agenția pentru Drepturile Fundamentale a Uniunii Europene.

Foto: wikimedia commons