Prejudecăți și etichete
În continuarea articolului din numărul trecut, cred că tînăra generație despre care scriam nu are numai sisteme de referință diferite de ale noastre, ci are, de destule ori, chiar dreptate. Să fim serioși, vorba cu „tinerii din ziua de azi…”, care nu mai au respect, nu mai sînt ce-au fost odată, ce-am fost noi etc., e un loc comun.
Slavă Domnului, societatea evoluează. Iar „respectul”, în versiunea lui înțepenită și închistată, nu mai există. Ceea ce nu înseamnă că nu îl regăsim în alte forme. E o prostie să ne raportăm contradictoriu și pe picior de război la generațiile următoare, să tot facem apel la sintagma fumată cu „pe vremea mea…”. Normal că pe vremea noastră era diferit, dar nu neapărat mai bine. Nu cred în discursul nostalgic cu valorile fundamentale pe care „tînăra generație” le-a pierdut. Nu. Le-a asimilat și le asimilează altfel. În 2020, nimic nu mai e nici măcar ca-n 2019, nici ca-n 2010, ca-n 2000, darămite ca-n anii ʼ90 sau ʼ80. Într-o lume care se mișcă atît de accelerat, valorile astea se reciclează cu viteza vîntului. Dar nu se duc de tot.
Și mai e ceva: există o dinamică a raportului între generații, care nu e nicidecum unilateral. De la un punct încolo, cînd ale noastre odrasle devin adulți (și chiar înainte), învățăm și noi de la ei aproape cît învață ei de la noi. Ăsta pare să fie mersul firesc al lucrurilor: noi le dăm avînt în lume cît sîntem în putere și la curent cu toate cele, ei ne ajută, după aceea, să nu devenim niște bătrînei nu doar decrepiți, ci și retrograzi.
Vorbind cu ei, cu copiii noștri mai deschiși la minte și mai umblați (precum se știe, cei mai mulți dintre noi i-am trimis să-și facă studiile în străinătate), începem să mai punem la îndoială cîte unele din prejudecățile noastre călduțe în care ne-am lăfăit zeci de ani. De pildă, atunci cînd vorbim despre romi, să n-o mai facem cu un soi de superioritate implicită și cu un spirit acuzator de care nici nu sîntem cu adevărat conștienți. La fel, în cazul persoanelor gay, să nu le mai analizăm atît aparențele uneori diferite: e treaba lor să arate cum au chef și a noastră să le respectăm libertatea.
E adevărat că reprezentanți ai generației mai tinere mi-au semnalat asta. E interesant cum lor le sar în ochi limitele generației noastre – deși nouă, membrilor ei, ni se părea, cîndva, că sîntem chiar novatori, în comparație cu generațiile părinților și bunicilor noștri. În cazul lor, cel puțin al bunicului meu, exista un soi de rasism de conversație, să-i zicem: vorbea despre romi, de pildă, ca grup, peiorativ, dar atunci cînd se referea la persoane particulare, pe care le cunoștea, discursul se schimba, devenea mai prietenos. Și, din fericire, atitudinea practică față de reprezentanții grupului, cînd era cazul, se dovedea tot prietenoasă.
Cu siguranță că sîntem plini de stereotipuri și prejudecăți atunci cînd ne referim la diverse minorități cu care nu avem cum să ne identificăm. Ceea ce nu înseamnă că ne ajută excesul de alte etichete și prejudecăți din political correctness. În anumite situații pot proteja, dar în altele complică lucrurile și stîrnesc reacții adverse.
O medie între generația noastră prea confortabilă în judecăți și cea a copiilor noștri prea grăbiți să pună etichete ar fi, evident, binevenită. Așa am putea, poate, să avem o atitudine mai normală și nuanțată și în cazul protestelor din SUA generate de moartea lui George Floyd: să putem aprecia protestele pașnice care au loc în multe orașe, să înțelegem cererile protestatarilor în ceea ce privește poliția de acolo și modul ei de a interveni în comunitate. Să înțelegem nevoia lor reală de schimbare și ce înseamnă rasism sistemic. Dar și să putem vedea, pe de altă parte, cît de departe s-a ajuns cu protestele violente, cu decapitările de statui și cu un nou tip de cenzură. Să observăm lucrurile importante pentru care se militează, dar și, în egală măsură, excesele și cenzura mulțimilor dezlănțuite. Să le explicăm copiilor noștri cum era cu cenzura în comunism și s-o comparăm cu ce se întîmplă acum. Să înțelegem, păstrînd proporțiile, cum e cu rasismul la noi.
Să avem ochi și minte cu care să înțelegem de ce proiectul care modifică Legea educației, astfel încît referirile la identitatea de gen să fie interzise în școlile și universitățile din România, adoptat zilele astea de Senat, e incceptabil și absurd. Să interzici pur și simplu o disciplină precum Studiile de gen e un atac la principiul libertății academice. La fel cum să arunci în aer, practic, identitatea unei întregi categorii de persoane – persoanele transgender, și așa atacate și stigmatizate – e de neconceput. Mulți dintre noi, însă, pe fondul unei necunoașteri reale, la care se adaugă prejudecățile obișnuite, nici măcar nu sesizează că ar putea fi ceva nelalocul lui.
Poate că înțelegerea dintre generații ar pune, pentru fiecare dintre „părțile” implicate, lucrurile într-o perspectivă altfel, neimaginată și mai puțin confortabilă. Și le-ar mai scutura de prejudecăți și etichete.