Poze

Îmi primesc premiul de la învăţătoare. Fotograful ne-a surprins din profil. Buna doamnă Vişoiu, „tovarăşa“, cum îi spuneam pe atunci, e uşor înclinată spre mine şi-mi întinde un pachet cu cărţi împachetate în celofan, strînse bine într-o panglică lată, tricoloră. Eu îi dau un buchet lung de flori de vară. Gladiole, parcă. Pe cap am o coroniţă care apasă peste o bentiţă albă de care sînt prinse două pampoane uriaşe. Sînt o Minnie Mouse cu premiu. Coroniţa a făcut-o mama din trandafiri mici, roz, care ies ca nişte fondante fudule dintr-un abur alburiu de floarea miresei. Pampoanele, tot mama mi le-a cusut. Sînt un soi de verze albe, elaborate, din panglică lată, încreţită cu acul. Capul meu din fotografia aia e un haos baroc. Am şi breton.

Să fi fost clasa a IV-a. Mai jos de capul împodobit, cămaşa albă de pionier. Pe epoleţi sînt trecute cîteva trese albastre şi galbene. Tot de epoleţi spînzură un şnur galben. În ierarhia de Bumbeşti-Livezeni entuziastă de atunci asta însemna că eram comandant de detaşament. O mare chestie. Ţineam sincer la şnurul ăla şi eu făceam de regulă panoul cu realizările clasei pe care-l botezasem nord-coreeneşte „Clasa noastră ca o floare“. Cravata, fusta neagră – plisată, încinsă cu o centură din muşama căcănie cu o cataramă cu stema şi spicele. Ciorapi albi – unul dintre ei cu elasticul mai slab a alunecat pe o gambă înnegrită de soare, un beţişor calcinat de copil care refuză să mănînce ciorbă. Două fotografii mai încolo, tot eu, în aceeaşi zi a premierii, alături de fratele meu mai mic. Se vede clar că ăla plînsese; ţine strîns în mîini pachetul meu cu cărţi şi e bosumflat. Are fălci grăsane, de copil mic, pantaloni scurţi şi nişte sandale caraghioase.

Fotografiile mi le-au dat ai mei, într-un mic album. Selecţia e interesantă. Sîntem mici acolo, iar ei tineri. Fotografii, de toate felurile. Făcute de aşa-zişi profesionişti care au pozat o zi întreagă cîrduri de copii în braţe la Moşi Crăciun, pînă la cei de ocazie, pe la cine ştie ce evenimente de familie. Mă văd, între copii de-o seamă, la ziua unui dintre ei. Sîntem – fetele – în rochiţe cu volane, înţepenite solemn lîngă o felie de tort şi ceva ouă umplute cărora o mamă le făcuse nas, gură şi ochi din măsline şi gogoşari. Băieţii fac potlogării în spate. Se ţin de după umeri ca nişte cheflii, unul mi-a pus coarne.

În altele, mama foarte tînără, impudic de tînără, mă ţine în braţe în faţa casei bunicilor. E flancată de bunică-mea care priveşte dincolo de obiectiv, un pic stingheră. şi de bunică-miu, pieptos, într-o cămaşă cadrilată cu mînecile suflecate. Are pe cap o pălărie de paie cu boruri late şi rîde. Stratul de regina nopţii le ajunge pînă la brîu. Feţele tuturor sînt arse de soarele dobrogean şi de supraexpunerea (sau cum s-o zice) în lumina asta puternică. Eu stau cumva cîş în braţele mamei, e evident că vreau să mă lase jos, nu vreau să fiu acolo, am faţa schimonosită într-un rictus a plînge. Mai mult ca sigur că în secunda următoare declanşării aparatului mama mi-a dat în fine drumul, iar eu chiar am plîns. Fotografia aia nu s-a făcut, însă.

Albumul ăsta cu poze fără de fasoane mi-a plăcut mult. Majoritatea sînt alb-negru şi-mi dezvăluie cîte un detaliu la care poate nu m-aş mai fi gîndit niciodată. Într-una am văzut doar coada unei pisici pe care am iubit-o mult în copilărie. În alta, jumătate de faţă a unei colege din şcoala generală. Nu-mi mai amintesc cum o chema. Viorica? Mi-am adus aminte însă imediat că făcuse sîni încă din clasa a VI-a şi devenise într-un alt fel, interesantă. Nu ştiu cum să vă zic, sînt fotografii făcute alandala, fără intenţii artistice ascunse, fotografii făcute ori de minţi indiferente cu mîna rece, ori cu o naivitate formală, descentrată şi, în felul ei, înduioşătoare.

Drept e, îmi plac şi instagramele astea noi. Ne arată pe toţi mai artişti, mai frumoşi şi mai inteligenţi. Cum să nu-ţi placă?

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.