Povești de îmblînzit realitatea

În discuţiile mele cu copiii, despre personajele poveştilor citite, se strecura, deseori, acest dialog:  „Cum era fata babei?“ „Urîtă şi rea.“ „Dar fata moşului?“ „Frumoasă şi bună.“ Minute în şir încercam apoi să inversez un pic, măcar, ordinea calităţilor şi a defectelor, astfel încît concluzia basmului să rămînă una ceva mai realistă: fata babei a fost pedepsită pentru că era leneşă şi nemiloasă, şi nu pentru că era urîtă, iar fata moşului a fost răsplătită pentru bunătatea şi generozitatea ei, şi nu pentru că era frumoasă de-ţi răpea inima.  

Articolul meu despre poveştile copilăriei a agitat destul apele, în rîndul comentatorilor: s-a spus că vreau să-i maturizez forţat pe copii, că sfatul meu i-ar îndepărta pe aceştia de lumea fantastică a basmelor şi i-ar trimite direct în lumea infernală a calculatoarelor, că vreau să răpesc celor mici clipele cele mai frumoase de aventură şi magie. Şi că, fireşte, copiii învaţă din poveşti nu să mănînce sănătos, ci să îi respecte pe cei mai în vîrstă, să fie viteji, să nu mintă, să nu fure etc. 

Am de făcut cîteva precizări: nu am pus la îndoială virtuţile formative ale poveştilor, în general. Am spus doar că nu mă pot aştepta ca trei rînduri dintr-o carte, fie ea şi frumos colorată, să formeze deprinderi bine consolidate, pe termen lung, în absenţa unor modele, reguli, experienţe din viaţa reală. 

Funcţia formativă a poveştilor în viaţa copiilor, pe lîngă cea pur ludică, este ceva mai complicată şi depinde de mai mulţi factori: vîrsta copilului, personajele şi faptele prezentate, momentul cînd le ascultă etc. Apoi, formarea prin poveşti se referă, în primul rînd, la dezvoltarea limbajului, a abilităţilor de exprimare şi relaţionare, a imaginaţiei şi creativităţii. Copiii învaţă cuvinte noi, învaţă să formuleze propoziţii şi fraze, să compună texte proprii, să denumească şi să-şi exprime emoţii, sentimente. Poveştile dau frîu liber gîndurilor, visurilor şi-l ajută pe copil să creeze lumi noi, fantastice. Tot poveştile sînt cele care, pornind de la fapte reale de viaţă, îl ajută pe cel mic să găsească soluţii pentru propriile impasuri. Află apoi, din poveşti,  despre fapte şi consecinţele lor, despre valori ca prietenia, dreptatea, hărnicia, generozitatea. Despre modele. (Asta teoretic. Practic însă, nu toate poveştile sînt pline de fapte creştineşti, să spunem, numai bune de urmat: Făt-Frumos este, în majoritatea poveştilor, un personaj demn de admirat şi preţuit. Dar aprig la mînie şi dornic de răzbunare. Capra cu trei iezi îşi iubeşte, nu zic nu, copiii, mai mult decît orice pe lume. Dar felul în care i-o plăteşte lupului, şi nu zic că n-o merita, îţi dă fiori.) Învaţă din poveşti să-i respecte pe cei mai în vîrstă, precum o respectă Harap-Alb pe Sf. Vineri? Se poate. Dar şi mai bine, şi mai motivat, o va face dacă mă va vedea pe mine, părintele sau educatorul lui, oferindu-i exemple şi atrăgîndu-i atenţia asupra acestui aspect. Cine poate jura cu mîna pe inimă că a învăţat din „Scufiţa roşie“ să se poarte cu duşmanul? Şi să-i ducă mîncare bunicii?  

Să citim, deci, fără oprelişti, poveşti, copiilor. Să discutăm împreună cu ei despre personajele care îi atrag şi despre cele pe care le resping. Despre felul în care faptele noastre influenţează viaţa celor din jur. Despre greşeli care pot fi reparate, despre generozitatea care n-are nevoie să fie răsplătită, despre felul în care – vorba unei comentatoare – „poţi aduce soarele şi luna pe cerul cuiva“. Dar să nu uităm că modelele din poveşti trebuie dublate, întărite de experienţe, modele, sfaturi în viaţa reală. 

Maria Iordănescu este psiholog.