Povestea morii din Pirineii cathari

3 octombrie 2018   Societate

M-am mutat, anul acesta, la o moară din Pirineii cathari, din sud-vestul Franței. Tot bîntuiam verile pe aici, de multă vreme, așa că mi-am luat inima în dinți și pisicile în cușcă, am împachetat ce era de împachetat și am pornit-o la drum, preț de aproape 3000 de kilometri distanță de țară.

Eu, fiica orașului, iată-mă intrînd, cu arme și bagaje, în civilizația Franței profunde, la o moară de secol XVIII, la o oră distanță de cel mai apropiat oraș mai măricel – Carcassonne.

Aceasta este povestea morii din Pirinei, spusă de mine, așa cum am aflat-o pînă acum. Caut încă surse, printre oamenii locului, cei care mai trăiesc și își mai aduc aminte, cei care nu au plecat din locurile astea sau dintre noi.

Totul începe cu un om – ceramistul de origine română Radu Tănăsescu, prietenul meu, care a plecat din țară în 1979, „when the going was good“. Adică la timp, cel măcinat de mori, de apă și vînt, de pe Pămînt și din Cer.

La începutul anilor ’90, Radu a ajuns pe aceste meleaguri din sud-vestul Frantei, împreună cu un grup de artiști expați, din care făceau parte Bata Marianov și Șerban Gabrea. Grupul s-a destrămat, în timp. Dar Radu a rămas fidel locului.

„Lupta“ cu moara în ruină

A găsit o moară datînd dinaintea Revoluției franceze, din 1762, cel puțin așa scrie pe piatra de deasupra intrării. Fără acoperișuri, în ruină, cu canalul de apă blocat de fermierii din zonă… A cumpărat-o pe bani puțini şi, acum douăzeci de ani, a început munca de renovare, un efort aproape donquijotesc.

L-am întîlnit pe Radu în România, în 2010 – eu visînd să locuiesc într-o moară de apă din Franța. Să nu mă întrebați de ce, dar asta căutam înfrigurată și aproape fără speranță, pe Internet, să îmi hrănesc ochii și visele. Ne am împrietenit și iată-mă mutată, după șapte veri petrecute deja aici, la moara zisă „a episcopului“, de lîngă satul Rivel, din Aude, un departament din Languedoc-Roussillon, din Occitania.

Morii îi spune „Le Moulin de l’Évêque“. Bănuiesc că este vorba de episcopul din Mirepoix, un orășel medieval apropiat, cu o catedrală impunătoare, sau din Carcassonne, fortăreața medievală splendid restaurată de Viollet-le-Duc, în secolul al XIX-lea. Voi cerceta în documentele de la primăria din sat și din comunele învecinate. Ce am aflat, între timp, este că moara a avut un joagăr, la începutul secolului XX, și că a fost locuită pînă la mijlocul anilor ’60.

Radu lucrează la renovare/restaurare, care a măcinat foarte mult efort în muncă și bani. Așa cum spuneam, moara propriu-zisă are canalul blocat și nu au mai supraviețuit decît roțile de piatră, din prima și cea mai impunătoare clădire. Pe buiandrug e sculptat anul 1762, o mitră episcopală, în stînga, o roată de moară, în dreapta, iar la mijloc, o inimă. Heraldiști din zonă mi-au spus că ar putea fi semnul loialității față de Senior – cel lumesc, regele Franței, sau cel Ceresc.

Toată zona unde se află moara trăiește din plin sub semnul catharilor – o sectă religioasă monoteistă dualistă din secolele X-XIV, provenită din bogomilii din Bulgaria. Franța este stat laic, iar semnele „Aude – Pays cathare“ care te întîmpină pe șosele trimit spre „citadelele cerului“, cum au fost denumite fortărețele ereticilor cathari, construite pe vîrfuri de munte – Montségur, Puilaurens, Peyrepertuse, Queribus, repere turistice, după redescoperirea lor la finele anilor ’60.

„Pămîntul privilegiat“

Comunele din jurul morii se bucurau mai toate de privilegii în Evul Mediu, fiind scutite de plata dărilor – așa se explică numele purtat, de pildă, de farmacia din comuna învecinată, Chalabre – „Pharmacie de la Terre Privilégiée“. Motivul a fost asigurarea loialității față de Franța, ținînd cont de apropierea de Spania – la o oră de moară, spre Mediterana, se află Perpignan, fosta capitală continentală a Regatului Maiorca.

Nu sînt singurul român din zona asta pierdută de la poalele Pirineilor francezi – farmacista din Chalabre este originară din Tg. Jiu, asistentul ei (congolez) a studiat la București și vorbește curent limba română, iar în Sainte Colombe, altă comună apropiată, am descoperit-o, vara asta, pe Cătălina, care a conferențiat despre deceniul cumplit 1979-1989 sub Ceaușescu, în fața unui public franco-englez. Mulți englezi și chiar americani au fost atrași de zonă, și mai ales de prețurile încă mici ale proprietăților de aici. Agenții imobiliari spun că, peste cîțiva ani, aceasta va fi noua Provence a Franței.

Oamenii locului vorbesc încă occitana, dar spun că graiul lor este diferit de la sat la sat – le patois. Asemănarea cu catalana este destul de mare, Pirineii orientali fiind denumiți și Catalonia de Nord, franceză.

Convivialitate și art de vivre

Oamenii locului sînt amabili, deschiși, iar termenul cel mai potrivit pentru cursul vieții de aici este cel de convivialitate. Am avut senzația, venind aici, că mă întorc „acasă“ – în timp, la satul bunicilor mei, din Oltenia profundă, cu tradiții și cu acel spirit de întrajutorare care nu mai există de mult sau, dacă mai există, este în curs de dispariție, cu plecarea atîtor conaționali ai mei în căutarea unei vieți mai bune în Europa.

Revenind la moară, ea are patru clădiri, din care Radu a restaurat două, inclusiv fosta șură, în care locuim noi. Este înconjurată de două rîuri, iar pădurea de bambuși a invadat mare parte din grădina de legume și din hectarul de teren, acoperit cu pomi și cu verdeață. Acum sper ca moara să înceapă să atragă oameni buni, veniți de aproape sau de departe. Poate găsim și mîini dibace, care să îl ajute pe Radu să își repare cuptorul de ceramică, crăpat din vina unui maestru japonez prea ambițios. Cuptorul de ceramică este însă o altă poveste.

În ce mă privește, voi continua să fac săpături pentru a afla cît mai multe despre această „misterioasă“ moară din Pirineii cathari – episcopii erau împotriva catharilor, de partea Papei și a Regelui Frantei, îndeobște. Mă interesează să aflu povestea morii, cît și cum a funcționat ea, pe vremuri, în comunitatea locală.

Mai în glumă, mai în serios, prietenii mei mă îndeamnă să încerc să scriu o variantă a secolului XXI a Scrisorilor din moara mea ale lui Alphonse Daudet. Har și timp să fie, că inspirația e peste tot. Am prieteni aici, despre care aș vrea să scriu – James, pe care îl cheamă de fapt Henri și care nu vorbește boabă de engleză, dar a fost fan James Dean în tinerețe, un gentleman-fermier, cu ograda plină de orătănii și care cîntă Brel și Brassens la chitară, pentru cine vrea să îl asculte. Sau Jacques, al cărui bunic matern a fost printre constructorii Turnului Eiffel și care provine dintr-o veche familie de fierari din zonă. Sau Marcel, prietenul nostru olandez, stabilit în apropiere, în Lagarde, care îmbină jurnalismul cu arta culinară.

Ce nu îi lipsește deloc acestui colț al Franței este acel art de vivre și, repet, convivialitatea care este măsura tuturor lucrurilor aici. Aici, de unde scriu acum, de la moara care macină doar povești, pe care sper să găsesc cuvintele potrivite spre a le rostogoli înapoi, spre lume. 

Roxana Dascălu este consultant în comunicare, PR și relații cu presa.

Mai multe