Povestea mea

Toată lumea spune că am origini norvegiene; te-ai aştepta să fiu înalt, spătos şi voinic, dar eu, unul, sînt mai degrabă mic şi grăsan. Ca mine, o grămadă de fraţi de-ai mei cu care am copilărit umăr la umăr – care în ghivece, care direct în pămînt – am făcut abia anul ăsta unica noastră călătorie în lume. Eu, cu mai multe rude apropiate, am ajuns în România. Ne-am întîlnit în pieţele de acolo cu semeni poate mai înalţi, dar mai sfrijiţi, cu vîrfurile mai strîmbe sau chiar cu cîte un început de chelie. În orice caz, asta nu contează în lumea noastră. Sîntem toleranţi, (încă) multiculturali şi ne pasă prea puţin dacă ajungem în case mai bogate sau mai sărace. Sigur că, într-un sistem omenesc de valori, sfrijiţii care stau oarecum separat de noi, ăştia pîntecoşii, şi-s preţăluiţi în bani lumeşti la mult mai puţin, s-ar putea simţi ofensaţi, discriminaţi şi daţi deoparte. Vă asigur că nu este aşa. Fiecare speră că ajunge într-o casă de om. Unii au de partea lor avantajul genelor bune, alţii – preţurile mai mici. Acceptăm cu toţii chestia asta ca pe un dat şi nu facem mare caz de discriminările omeneşti. E unica noastră călătorie în lume şi e bine s-o facem cu vîrfurile în sus. E marea noastră migraţie. Ne simţim fiecare precum glorioşii somoni care urcă an de an rîuri vijelioase, ca să moară în prima lor casă. Sigur, noi murim pe stradă şi nici nu lăsăm urmaşi, dar – cum vă spuneam – asta contează prea puţin.

Eu am ajuns într-o familie cu un copil şi o mîţă. Pînă să intru în casă am fost ţinut legat pe balcon între borcanele cu murături. A fost bine acolo, am stat înfăşat în mine însumi şi m-am putut gîndi un pic la rostul meu pe lume şi la alte chestii filozoficeşti. Am fost adus în casă cam în preajma Ajunului. Familia mea mutase un fotoliu să-mi facă loc iar gospodina rulase un colţ de covor să nu i-l umplu de ace. Oricum, m-au pus la loc de cinste într-unul dintre suporturile astea noi, cu rezervor de apă. M-am simţit onorat şi iubit, cu toate că am suferit un pic din cauza căldurii excesive.

Apoi m-au împodobit. Au început cu luminiţele pe care le-au proptit bine în jurul vîrfului şi au coborît cu ele, învîrtecuş, în jurul meu. Au atîrnat globuri. Unele simpatice, altele antipatice. Simpaticele erau alea burduhănoase, bonome, cu sunet grav cînd le ciocăneşti. Odată atîrnate, se linişteau şi stăteau, aşa, burtoase şi mulţumite, fără prea multă zarvă. Nasoale erau caţele alea alungite ca nişte ţurţuri. Nu stăteau locului. Fiece brumă de adiere le făcea să se foiască la nesfîrşit. În plus, erau şi invidioase: că aia are sclipici nuştiucum, că ailaltă e ciobită şi ar fi trebuit de mult aruncată, dar se pare că e printre cele mai vechi şi cică are valoare sentimentală, că grăsanii ăia leneşi nu fac decît să-mi îndoaie crengile, în fine, ştiţi dumneavoastră. Beteala era cea mai inocentă. Stătea acolo, dusă în lumea ei fluşturatică şi molcuţă şi nu vorbea cu nimeni, din lipsă de subiecte.

A fost distractiv la familia asta a mea. Mîţa mi-a tot încercat globurile cu nişte perniţe moi şi roz, iar oamenii au vorbit mult. Şi au mîncat. Au produs tot soiul de mirosuri usturoiate şi aburi fierbinciori de sarmale. Au vorbit la telefon cu diverse rude şi au repetat la nesfîrşit că „facem Revelionul la Cabana Plăpumioara“. O expresie care, dacă mă întrebaţi, mi s-a părut a nu fi deloc cool. La fel ca un cuvînt pe care, tot aşa, l-am auzit des: „scîrbici“. În fine, fiecare cu alegerile lui, dar nu m-am putut stăpîni să nu pufnesc nervos ori de cîte ori îi auzeam aşa.

Ce s-a întîmplat după aia e simplu. Uitaţi-vă, o să mă vedeţi pe stradă lîngă vreun tomberon de gunoi laolaltă cu alţi fraţi de-ai mei. Unii, care n-au avut noroc, nici măcar n-au ajuns într-o casă. Au fost lăsaţi în stradă, victime ale jocului omenesc „nici eu nu las din preţ, dar nici tu n-ai scoate un leu să cumperi un pom“. Dar, cum spuneam, noi nu cerşim milă. Păcat numai că, odată ajunşi în stradă, nu mai fac copiii din noi paloşe, ca odinioară. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.