Povestea Malalei
Premiul Nobel pentru Pace a fost cîştigat de o organizaţie interguvernamentală care cere interzicerea armelor chimice şi distrugerea lor. Premiul Nobel pentru Pace a fost pierdut de Malala Yousafzai, o tînără pakistaneză care a fost împuşcată în cap pentru că a vrut să meargă la şcoală. S-ar spune, deci, că în lupta cu răul, omenirea nu mai mizează prea mult pe educaţie, discursuri convingătoare, biografii impresionante, gesturi curajoase, modele excepţionale, ci pe interdicţie şi pedepse.
Este evident ce înseamnă prezenţa Malalei pentru ţările în care şcoala nu este un drept la îndemînă: curajul ei nebun de a vorbi despre cărţi, stilou, caiete, învăţătură, după ce s-a zbătut între viaţă şi moarte, luni de zile pe patul de spital, printre ameninţările nesfîrşite ale talibanilor, curajul ei, zic, aduce un dram de speranţă copiilor care n-au voie să înveţe să scrie şi să citească.
Dar cred că şi noi, cei din ţările aşa-zis civilizate, avem nevoie de Malala: o fată care să le vorbească tinerilor pentru care şcoala este o povară, despre bucuria de a deschide o carte, de a scrie un cuvînt, de a asculta poveşti din lumea întreagă, în momentul în care toate acestea îţi sînt interzise.
Avem nevoie de Malala şi noi, cei care, avînd şcoala cu porţile larg deschise, la doi paşi de casă, dispreţuim cuvîntul spus sau scris, cumpărăm diplome şi CV-uri stufoase, acceptăm senin ignoranţa şi proasta creştere.
Avem nevoie de Malala să ne aducă aminte, din cînd în cînd, că dreptul de a frecventa şcoala este un privilegiu acordat, fără discriminare, milioanelor de copii şi tineri nu mai merituoşi, ci doar mai norocoşi decît ea şi decît multe alte milioane de copii din întreaga lume, care nu au dreptul sau posibilităţile materiale să înveţe.
Într-o lume în care şcoala poate deveni scena unor crime teribile sau a unor abuzuri terifiante, dorinţa tinerei pakistaneze de a merge la şcoală i-ar putea pune pe gînduri pe cei care au puterea de a interzice, de a corecta, de a salva. Într-o lume în care şcoala este copleşită de reţetele frugale despre fericire, iubire, pace, furnizate la orice colţ de stradă, discursul simplu, autentic, al Malalei despre dreptul la educaţie ar trebui să mai cureţe un pic de zgură.
Mă gîndesc că povestea Malalei ar trebui să le producă insomnii celor care sînt responsabili cu educaţia livrată în şcoli. Ca şi ea, sînt sute de mii de copii care îşi doresc să înveţe şi care au de luptat nu cu interdicţia de a o face, ci cu nepriceperea, corupţia, indiferenţa celor care îi lasă să o facă. În fond, povestea Malalei nu este numai una a luptei pentru un drept, ci şi una a convingerii că educaţia poate fi o armă redutabilă împotriva răului.
Pe scurt, portretul Malalei ar trebui să ne pună pe gînduri mai mult decît a făcut-o pînă acum: la urma urmei, cîţi oameni mai ştim în jurul nostru gata să îşi rişte viaţa doar pentru dreptul de a citi, să spunem?
Maria Iordănescu este psiholog.