Poveste cu eșecuri

Mă preocupă de ceva vreme o anume istorie a eșecurilor locale, românești. Am reușit să citesc destul de mult despre asemenea episoade, dar suficiența și naturelul semifrivol care mă animă n-au făcut altceva decît să-mi dea noi și noi prilejuri de amuzament la fiecare lectură. Cu tot respectul pentru studiile serioase făcute (fiecare cu minusurile lui, desigur, în funcție de înclinațiile politice ale fiecărui autor), astăzi despre Falansterul de la Scăieni. Falansterul și Republica de la Ploiești rămîn preferatele mele. Primele două în Top 10 al ideilor mărețe prăvălite spectaculos, delicios-provincial din înaltul ideilor de frunți înfierbîntate în cel mai minunat ridicol. În spatele lor (și al Republicii mai cu seamă) rîde același Caragiale, desigur.

Ploieștiul și Boldești-Scăieniul mai sînt legate de o trăsătură comună. Ambele au cîte o statuie a libertății. Ploieștiul una mai veche, Scăieniul una mai nouă – o replică mititică a Statuii Libertății americane, la care, desigur, am contribuit cu ingineri români.

Reamintesc, foarte pe scurt și cu multe omisiuni, celor care poate au uitat, povestea falansterului. Tînărul Teodor Diamant, pe numele lui adevărat Tudorache Mehtupciu (mehtup – scrisoare în turcă), se întoarce cu idei generoase din Franța, pe la 1834. Un soi de socialism utopic promovat de Charles Fourier, socialism pe care Diamant vrea să-l aplice la moșia de la Scăieni a unui oarecare boier Manolache Bălăceanu. 400 de familii ar fi urmat să lucreze acolo pămîntul, să trăiască, să învețe și să muncească împreună, fiecare după posibilități și după aplecări. De roadele muncii lor s-ar fi bucurat cu toții în mod egal. Se pune mult preț pe educație și pe folosirea utilajelor disponibile la acea vreme. Sună bine, doar că totul se face anapoda, chiar de la început.

În primul rînd, terenul care ar fi trebuit donat e în realitate închiriat soților agronomi (așa se numesc falansterienii) pe o sumă considerabilă de galbeni. Boier Bălăceanu era în mari dificultăți financiare, iar moșia respectivă era pusă sub sechestru din cauza unor neînțelegeri cu un arendaș mai vechi. Așa că omul s-a făcut cu mînă de lucru, ceva bani și un răgaz în fața autorităților. În falanster nu ajung necum 400 de familii, ci cîteva zeci de persoane care încep curînd să se plîngă de condițiile de acolo și de faptul că la școală, pansion îi spunea, nu au ajuns copiii lor, ci progeniturile boierului. Nu știm exact care au fost relațiile între cele două părți, dar știm că autoritățile au trimis un control la falanster. Funcționarii Borănescu și Pîcleanu au întocmit un raport din care vedem că oamenii s-au scărpinat în cap și mare lucru nu au priceput din ce se întîmpla acolo. Iar Borănescu și Pîcleanu sînt nume care nu pot fi inventate. Domnitorul Alexandru Ghica desființează în cele din urmă falansterul, iritat de concurență și de faptul că oamenii de acolo au îndrăznit să ceară un plug modern. Unii istorici spun ca s-ar fi lăsat cu o minibătălie și cu plumbi sloboziți din flinte, dar se pare că în relatările lor ar fi sclipit ceva mai mult elan romanțios decît era cazul. Diamant și Bălăceanu sînt arestați, iar Diamant se face apoi inginer hotarnic.

Ideile care au animat crearea falansterului erau neîndoios generoase. Muncă de opt ore, educație pentru toți, condiții de muncă decente, pînă la eliberarea robilor țigani. Ce s-a ales de ele, cu o fușereală locală, cu personaje dubioase și un fîs ca la carte, e un soi de istorie care ne urmărește. Dincolo, peste niște ani, în republica de la Ploiești, preferatul meu Candiano Popescu trimitea telegrame sforăitoare presei: „Principele Carol răsturnat stop guvernul provizoriu înființat sub titlul de regență stop în Ploiești mare entuziasm stop”. Carol era bine-mersi, habar n-avea de nimic, iar la telegraful din Ploiești se pusese de un chef. Revoluția se încheiase. Candiano va ajunge aghiotantul regelui neamț împotriva căruia se răsculase. Minunate istorii.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.