Poşta Română - the bright side
Da, ştiu, majoritatea oamenilor din jurul meu – ca să nu spun toţi... – consideră că orice contact cu Poşta Română e dezastruos: o imensă pierdere de vreme, asociată cu nervi din plin. Aşteptare inutilă şi eficienţă minimă, plus stres fără margini...
Eu, una, am avut probabil norocul să mă aşez la coadă (fără coadă nu se poate, cozile la Poştă sînt, deja, tradiţionale...) la ghişeul potrivit. Zic norocul pentru că, în momentul în care am mers, pentru prima dată după mult timp, la Poşta din Amzei (oficiul 22), m-am aşezat unde s-a nimerit (dar şi, desigur, unde se puteau duce la bună îndeplinire operaţiunile de care aveam nevoie). Am stat, cît de cuminte am putut, la o coadă care nu era deloc cuminte, ci cît se poate de agitată şi de diversă: oamenii vorbeau unii cu alţii, cu funcţionarele sau chiar singuri (de fapt, cu un invizibil, dar mereu apăsător şi prezent sistem), ţipau cu orice ocazie, la cine se nimerea şi se agitau, ori uitîndu-se, mereu la pîndă, să nu le ia cineva locul, ori chiar mutîndu-se de la un ghişeu la altul... Era îngrozitor de stresant, dar, în acelaşi timp, palpitant: dacă eşti o gospodină care nu face altceva decît mîncare şi curat, singură acasă, ieşitul la Poştă îţi aduce sigur un strop de excitement în viaţa-ţi cenuşie...
Cert e că, odată ajunsă la ghişeul cu numărul 2, am avut o revelaţie: doamna din faţa mea, subţire, drăguţă, mereu zîmbitoare, nu era una dintre funcţionarele tipice despre care ştiam şi la care mă aşteptam – supraponderală, acră şi plictisită de mine şi de viaţa ei. Dimpotrivă, era mereu binevoitoare şi răbdătoare, îşi „servea“ cu plăcere şi cu drag clienţii, chiar şi pe cei recalcitranţi, pisălogi ori ramoliţi. Cu ea se putea stabili contactul ăla personalizat cu serviciile, pe care îl caut de-o viaţă: cel ca din reclamele cu orăşele idilice de provincie, în care fiecare îşi are propriul băcan, florar, chelner, coafor etc. Doamna drăguţă de la Poştă îşi cunoştea clienţii fideli şi le oferea, în ciuda nebuniei din jur, servicii personalizate: făcea conversaţii scurte şi de bun-simţ, dar totuşi afective, în timp ce punea ştampile în viteză... Era eficientă şi amabilă în acelaşi timp...
Vedeţi – veţi spune – aţi găsit soluţia pentru Poşta Română: cred, însă, că nu era vorba decît de o fericită excepţie; pur şi simplu, un caz în care „elementul uman“ de calitate a rezistat intemperiilor birocratice şi nu s-a transformat într-un robot cu toane... Cert e că doamna respectivă făcea ca timpul petrecut într-unul dintre cele mai agitate oficii bucureştene să fie, dacă nu agreabil, măcar suportabil...
Vorbesc la timpul trecut pentru că am auzit, de curînd, că oficiul respectiv nu va mai fi acolo. Da, aţi înţeles bine, nu doamna mea va fi mutată, ci locul în care lucrează va fi desfiinţat, cîndva pe la sfîrşitul lunii în curs sau începutul celei viitoare. Nu că poşta respectivă nu ar fi fost, cam în fiecare zi, supraaglomerată, deci cît se poate de solicitată. Şi nici că ar fi vreo alta în apropiere, mai ales avînd în vedere faptul că oficiul 22 „acoperea“ zona centrală.
Dar căile administraţiei Poştelor sînt dincolo de puterea noastră de înţelegere... Cert este că, în ce mă priveşte, am multe amintiri frumoase – scuzaţi locul comun – despre diversele Poşte, mai ales cele din locurile în care-mi petreceam vacanţa. Nu o pot uita, de pildă, pe cea din Sinaia – punct de reper în centrul oraşului, pe stînga cînd veneai dinspre parc. Punct de reper cîndva. Acum – mutată undeva mai periferic. De acolo, dădeam telefoane cu fise de 1 leu şi 3 lei, păstrate în sticle de lapte. Sau chiar cu taxă inversă... Şi cumpăram şi trimiteam aceleaşi deja instituite ca tradiţionale cărţi poştale cu Peleşul sau cu Babele şi Sfinxul, la răsărit sau la apus...
Mi-e dor de aste „acţiuni poştale“. Mi-e dor de asidua căutare a cutiilor de scrisori de pe vremuri, ca să expediez cărţile poştale... Poate, cîndva, vor reveni vremuri mai bune pentru Poşta Română. În Franţa, de pildă, am avut surpriza să văd destui oameni punînd cîte un plic în cutiile de scrisori...