Portretul porcului

28 august 2018   Societate

Cu toată nebunia din ultima vreme legată de pesta porcină, m-am tot gîndit la bietele animale și mi-am amintit de un portret al porcului românesc pe care am încercat să-l schițez în urmă cu ceva ani în revista Dilemateca. Reproduc aici cîteva fragmente care sper să vă amuze.

Categoric, porcul pe care l-am văzut acum două săptămîni pe Discovery nu era de-al nostru. Deşi semăna destul de bine şi ar fi putut te inducă oricînd în eroare: acelaşi rît, aceleaşi şunci, aceeaşi privire „mioritică“ de acceptare a sorţii potrivnice: „şi de-o fi să mor…“, parcă doar guiţatul era cu accent. Era porcul unui fermier american, filmat de o vecină vigilentă, în timp ce era înjunghiat cu sînge rece şi fără cloroform în ogradă. Caseta a ajuns la o asociaţie de protecţie a animalelor, s-a lăsat cu proces şi e posibil ca fermierul să nu mai taie niciodată în viaţa lui un alt porc. Nici purcelușii animale de companie, parfumaţi şi coafaţi, ai vedetelor de la Hollywood nu-s ai noştri. Nici măcar porcii Poliţiei franceze, de la Brigada Antidrog, care cu rîturile lor descoperă cocaina pe aeroportul din Lille nu au nici o legătură cu tradiţionalii noştri porci din bătătură. Cît despre porcii nemţeşti, europeni prin definiţie, de două ori mai ieftini decît porcii balcanici şi chipurile cu o carne mai puţin toxică, deoarece nu mor în chinuri, e limpede ca bună ziua că nici ei nu ne aparţin!

Porcii noştri nu-s „vedete“ de talie internaţională, nu apar la TV, aşteaptă cuminţi şi resemnaţi în coteţele lor Ignatul, aşa cum scrie la carte. Sînt aşa-numiţii „porci de bătătură“ (printre ei se mai strecoară poate cîte un specimen hibrid mai puţin docil, cu nume poetic, „porcul din veacul de fier“, rezultat în urma împerecherii porcului „de casă“ cu vierul sălbatic, din a cărui carne se prepară delicatese), aproximativ 4,2 milioane de rîmători din cei cinci milioane, după anumite cifre, căci doar 800.000 sînt porcii „în uniformă“ şi nepersonalizaţi cu nume gen Ghiţă, crescuţi în complexe agricole şi în combinate. Şi, avînd în vedere faptul că, după unele afirmaţii, porcul este pe locul trei în regnul animal pe scara inteligenţei, după maimuţă şi balenă, şi cu mult înaintea cîinelui, nu putem să nu ne întrebăm ce gîndeşte porcul nostru despre propriul său destin. Secole de-a rîndul a fost mai mult sau mai puţin „frate cu românul“, încă din Evul Mediu, din vremea năvălirilor tătare, cînd ţăranul îl abandona în coteţ, desemnîndu-l să-i păzească gospodăria, deoarece pentru tătarii musulmani nu reprezenta „pradă de război“, în timp ce el îşi lua nevasta, copilul şi vaca şi se ascundea în pădure, iar porcul îl aştepta credincios să se întoarcă, scurmînd după ghinde şi jir. În anii comunismului, odată cu raţionalizarea grînelor, a făcut foamea, alături de stăpînul său, conştient în continuare de „datoria“ pe care o are de îndeplinit, nu doar de a hrăni întreaga familie de Crăciun şi pe rudele hămesite de la oraş, dar şi de a reprezenta, sub formă de caltaboşi şi de cîrnaţi, şpaga pentru doctor, primar sau avocat.

Păi, să nu merite el, porcul, un loc de cinste în cultura acestei naţii? Să nu i se scrie poezii, să nu i se închine imnuri şi ode, să nu fie menţionat în manualele şcolare? Cu tristeţe, porcul nostru constată că rolul său în literatura română, de pildă, a fost unul minor. Încercînd să găsească măcar o operă literară mai de Doamne-ajută în care să fie şi el menţionat, porcul „de bătătură“ îşi aminti doar o amărîtă de snoavă cu Păcală care îl ducea să-l vîndă la tîrg, iar el nu voia nici în ruptul capului să meargă înainte, iar „Păcală trage încoace, trage încolo, înjură, se înfurie, dar porcul să se mişte: neam!“ Pînă la urmă, Păcală îl păcăleşte pe bietul porc, se învîrte în jurul animalului, îl ia iar de frînghie şi porneşte din nou la drum, cu porcul supus în urma sa. Dar cînd se întîlneşte cu Tîndală, care îl întreabă unde duce porcul „ăla“ (nici n-avea nume, săracul!), Păcală îi răspunde în şoaptă: „Vorbeşte mai încet, vere! El crede că-l duc înapoi acasă!“ Iar tristeţea porcului nostru ce se vrea personaj literar e cu atît mai mare, fiindcă deşi snoava respectivă demonstrează încă o dată ataşamentul său faţă de stăpîn, ea vrea să scoată în evidenţă mai degrabă credulitatea şi prostia care, chipurile, îl caracterizează. Porcul oftează, căci îşi aminteşte acum proverbele în care este pomenit (şi trebuie să recunoască că sînt o groază!), deloc măgulitoare la adresa sa, printre care „Cine se amestecă în tărîţe, îl mănîncă porcii“ (o adevărată jignire pentru el, un animal inofensiv!), „Cînd or zbura porcii“ (de parcă el şi-ar fi dorit vreodată să zboare!), „La beţie omul este pisică, maimuţă şi pe urmă porc“ (de parcă el s-ar fi atins vreodată de băuturi alcoolice!), „Apucă-l pe porc de urechi şi va ţipa mai tare!“ (el, care detestă violenţa!), precum şi acela care nu-i place pentru că nu e corect politic: „Dracul a mai văzut cal verde, porc deocheat şi bulgar deştept“. Cu un singur proverb e perfect de acord, căci într-adevăr ştie, încă de prin anii ’80, că într-adevăr „porcul nu se îngraşă în ajun“.

Bietul porc, ignorat de toată lumea, mai are o singură mîngîiere: există pe lumea asta şi în literatura română o poveste celebră numai a lui: „Povestea porcului“. Totuşi, „jivina“ grăsună din coteţ n-ar trebui să aibă motive de supărare, căci apariţia sa frecventă în cărţile de bucate româneşti din toate timpurile compensează din plin absenţa sa ca personaj în literatură. Se pare că românii, cînd văd un porc, nu se gîndesc la multiplele sale calităţi, cum ar fi blîndeţea, supuşenia sau chiar inteligenţa, ci la cotlete, antricoate şi costiţă afumată. La o rapidă căutare pe Google, cuvîntul „porc“ este însoţit în cele mai multe cazuri de „friptură de…“. Pentru a exemplifica dragostea neţărmurită a românului pentru carnea de porc, indiferent de modul în care este ea preparată, vom aminti doar ce a scris Ion Pillat în „Invocaţie către marele vier sacrificat“: „Măreaţă creatură din neamul dobitoacelor, Ignatul este pentru tine o sărbătoare filozoficească a mîntuirii de apoi, însîngerată de mult prea înţeleapta-ţi guşă, ce s a lăsat tăiată pentru mai dreapta cinstire a rîvnitei seminţii porcine, cu care s-au ostenit a se hrăni, lăudîndu-i nobilele şi mirositoarele măruntaie, noroadele tuturor vremurilor, de la vlădică la opincă, de la ocnaş pînă la împărat. (…) Slăvit să-ţi fie în veci şoriciul cel împăcat cu soarta maşteră, muşchiuleţii şi cotletele cele resemnate în sosurile purgatoriului domestic, jamboanele înţelepţite de aburii gălbui ai ţuiculiţei!“ Dacă ar şti porcul nostru citatul de mai sus, poate că nu şi ar mai face atîtea probleme legate de faptul că oamenii nu-l respectă îndeajuns şi ar trăi în voie bună, aşteptînd cu bucurie ziua de Ignat. Şi s-ar veseli şi mai tare dacă ar afla că mai există şi alte scrieri despre cît de folositor le este el oamenilor chiar şi după moarte. În Sărbătorile de iarnă şi postul Crăciunului, etnograful Tudor Pamfil explică cum se poate pronostica starea vremii la tăiatul porcului: „Dacă partea subţie a splinei este îndreptată spre miazăzi, înseamnă că iarna vine de la miazănoapte. Dacă splina este umflată către coadă, înseamnă că sfîrşitul iernii va fi greu. Dacă splina este lungă şi subţire, iarna va fi lungă, dar gerurile nu vor fi aspre“.

Foto: wikipedia 

Mai multe