Portretul dascălului protestatar

În urmă cu doi ani, o învăţătoare a intrat în greva foamei pentru că drepturile salariale – ale ei şi ale tuturor colegilor de breaslă – i-au fost încălcate. Guvernanţii de atunci, ca de altfel toţi cei din perioada postdecembristă, au făcut promisiuni mari angajaţilor la stat, deşi semnele crizei internaţionale erau mai mult decît evidente. Dascălilor li s-a făgăduit majorarea salariilor cu 50%, făgăduinţă care a fost încălcată prompt prin reducerea salariilor cu 25%.

Ce s-a întîmplat mai apoi? Timp de 70 de zile, învăţătoarea şi-a pus viaţa în pericol pentru că o lege nu a fost respectată. A fost vizitată de miniştri, televiziuni, preoţi. A fost convinsă, pe ultima sută de metri între viaţă şi moarte, să renunţe la greva foamei. A devenit, mai apoi, invitată de onoare a emisiunilor de analiză economică, socială, politică, emisiuni în care era evident că nu expertiza doamnei în vreun domeniu din cele amintite era speculată, ci cearcănele ei şi suferinţa autentică de pe patul de spital. Acum, la doi ani după evenimente, învăţătoarea este invitată să participe la alegerile din decembrie, pentru un loc de senator în Parlamentul României. Protestul legitim, democratic a fost, astfel, convertit în biografie politică.

Protestele dascălilor în România nu sînt privite, din păcate, cu ochi prea buni de concetăţenii lor. Argumentele celor aflaţi pe margine sînt mai curînd de ordin subiectiv-idealist sau practic: „dascălii n-ar trebui să coboare în stradă“, „ţinuta lor civică ar trebui să fie superioară celorlalte categorii profesionale“, „ei ar trebui să fie nişte modele pentru copii“, „ce facem cu copiii în timpul grevei lor?“ etc. Dar dascălii sînt şi ei cetăţeni ai acestei ţări. Ca atare, dreptul lor de a protesta împotriva a ceea ce ei consideră o încălcare a drepturilor lor este unul perfect legitim. Modele pot fi pentru copii şi în postură de protestatari: statul şi politicienii nu trebuie lăsaţi s-o ia razna, să comită ilegalităţi, iar dascălii, responsabili cu educaţia naţiunii, pot fi cei mai sensibili la derapajele nedemocratice.

Din păcate, eforturile dascălilor de a-şi obţine drepturile salariale sînt invers proporţionale cu eforturile aceloraşi de a căuta solidaritate în rîndul celor pentru care prestează servicii. Au salarii mici – este evident pentru oricine. Dar au şi şcoli insalubre, programe inadmisibile, miniştri incompetenţi, inspectori corupţi, manuale stătute, legi nestatornice, colegi necalificaţi. Iar împotriva lor nu protestează nimeni. Nicicînd, de douăzeci de ani încoace, protestele celor din învăţămînt n-au fost organizate împotriva modului în care sînt trataţi în şcoli copiii cu nevoi speciale, a felului stupid în care copiii mor din cauza neglijenţei adulţilor, a chinurilor prin care trebuie să treacă mii de copii care locuiesc la zeci de kilometri de şcoală etc. Cu alte cuvinte, din protestele dascăli-lor, educaţia din România nu are nimic de cîştigat.

Între timp, învăţătoarea care a dus protestul pînă aproape de limita supravieţuirii a devenit „grevista foamei care candidează la alegeri“. Revolta ei a ajuns, astfel, un subiect de tabloid şi un atu politic al celor care i-au făcut oferta „generoasă şi dezinteresată“ de a intra în Parlament. Protestatarul va deveni, probabil, senator. Şi ca senator, va încerca, probabil, să-i convingă pe foştii colegi dascăli că greva foamei nu este o soluţie pentru rezolvarea problemelor din învăţămînt. Ci, mai curînd, un abil început de carieră politică. 

Maria Iordănescu este psiholog.