Portofoliu (II)

17 iunie 2015   Societate

În decembrie 2014, redacţia

a avut bunăvoinţa să-mi publice, în numărul 566, textul „Portofoliu“ (care poate fi citit

, pentru mai buna înţelegere a subiectului). Încheiam acolo cu promisiunea de a realiza un reportaj în care să descriu, cît mai simplu posibil, paşii pe care îi poate face cineva pentru a-şi construi un portofoliu, devenind astfel investitor la bursă. 

Întîi de toate, e bine să ne fie clar tuturor că nu e mai bine să ai un portofoliu (de instrumente financiare) decît un cont la bancă; e bine să le ai pe-amîndouă, că nu strică. Dacă rămîi doar cu contul, n-o să-ţi înmulţeşti niciodată banii (pentru că dobînda-i cam cît inflaţia), iar cînd stai doar în nădejdea portofoliului, e posibil să te-apuci de măturat strada la bătrîneţe, dacă faci plasamente greşite. După ce-am înţeles şi eu (greu, foarte greu) nişte chestii atît de simple, m-am apucat de făcut portofoliu, adică am sunat la un broker („servicii de investiţii financiare“, cum îşi spun ei) şi m-am programat la o discuţie. A fost cea mai scurtă discuţie. M-au întrebat dacă am suma minimă (10.000 de lei) cu care pot deveni investitor la BVB. După ce am răspuns, oamenii mi-au urat politicos „La revedere!“. 

Am refuzat să mă predau. Aveam prin casă un certificat de acţionar, uitat într-un sertar de pe vremea cuponiadelor lui Văcăroiu, aşa că l-am pus frumos într-un chiloţel de plastic şi m-am prezentat la ASF (Autoritatea de Supraveghere Financiară), să mă-nveţe ei ce să fac, că de-aia-s Autoritate! M-au învăţat, într-adevăr. M-au învăţat să plec de-acolo şi să mă duc la Depozitarul Central, că pe ei îi ţin din treabă cu ceva care nu-i de competenţa lor. În mod evident, şi discuţia asta se încheiase, aşa că m-am dus acasă şi-am trimis un mail către numitul Depozitar Central, să mă dumirească. 

De unde era să ştiu că Depozitarul îşi externalizase serviciile de PR? N-aveam de unde să ştiu! În mail-ul de răspuns, agenţia de PR mă întreba (tot politicos) ce vreau, ce poftesc, aşa c-am fost nevoit să explic din nou toată tărăşenia. Trebuie să admit că piarista s-a străduit: mi-a fixat o întîlnire la care nu puteam ajunge, apoi s-a dat peste cap şi-a schimbat ziua şi ora. Ura! S-a spart ghina! 

Şi chiar se spărsese. La Depozitar am avut bafta să dau peste un profesionist adevărat, care a ştiut să explice şi-a avut şi răbdarea de-a răspunde la multele mele întrebări (unele uşor tîmpiţele, admit). Iată derularea evenimentelor (crearea „de sus în jos“ a acţionariatului din România, care ar fi trebuit să-i includă, azi, pe toţi cetăţenii, nu-i include; în orice caz, eu am rămas pe-afară): de grija ţării, ca să nu ne-o fure alţii, Guvernul Văcăroiu a hotărît s-o-mpărţim între noi, aşa că-n 1993 a scos o primă emisiune de cupoane, care ar fi trebuit să reprezinte un sfert din „avuţia naţională“, iar în 1995 o a doua, cu restul de trei sferturi. „Cupoanele“ astea erau nişte pătrăţele albastre de carton, cu care nimeni nu ştia ce să facă (bine, şi comunicarea publică a fost proastă), dar pînă la urmă oamenii au aflat că aveau de aşteptat pînă în 1996 ca să le „depună“ în contul unor „emitenţi“ (emitenţii ăştia erau, de fapt, nişte fabrici şi uzine – averea poporului! – în imensa lor majoritate). Abia apoi fiecare primea, de la emitentul ales, cîte un „certificat de acţionar“, care putea sau nu să aibă o valoare pe piaţă. Aici a fost una dintre şmecherii: toţi emitenţii erau egali, dar unii erau mai egali decît alţii... adică doar o mică parte din fabricile ţării lucrau în profit, restul erau găuri negre, lucrau pe stoc şi-au ajuns moloz, în cele din urmă (nu înainte ca utilajele lor să devină fier vechi – altă afacere excepţională pentru mulţi!). Pentru şi mai mulţi, însă, cuponiadele lui Văcăroiu au însemnat altceva: din „proprietarii“ unor locuri de muncă s-au pomenit proprietarii (şomeri…) ai unor acţiuni care nu valorau, în marea lor majoritate, nimic: ulterior cuponiadelor, cea mai mare parte a emitenţilor a încetat să existe, pur şi simplu. Deci certificatele de acţionar emise de ei au ajuns hîrtie. De împachetat. Sau de şters. Depinde. 

Încă mai interesant e ce s-a întîmplat cu acele cupoane care au fost depuse la emitenţi viabili, adică fabrici care produceau pe profit, nu pe pierdere: teoretic, profitul devenea dividende, care se împărţeau acţionarilor (aşa e şi-n ziua de azi). Numai că nu vine nimeni acasă la tine să-ţi aducă vreun ban… nu, domnule! La sfîrşit de an, acţionarule care eşti, pui mîna pe telefon, suni la emitent, ceri legătura la „Biroul acţionariat“ şi-ntrebi de banii ce ţi se cuvin. Într-o lume perfectă, o voce îţi spune că ai de luat atîţia lei şi te roagă să-i dictezi numărul tău de cont, să ştie unde să ţi-i trimită. Mă rog, aşa a fost pînă anul trecut, că din 2015 doar Depozitarul Central distribuie dividendele tuturor emitenţilor. Asta ar fi un lucru bun. Lucrul rău e că nu poţi să-ţi laşi banii acolo, trebuie să-i iei, c-altfel nu merge: banii neridicaţi stau trei ani la emitent, după care poţi să le spui „pa şi pusi“, nu ţi-i mai dă nimeni, că popa nu predică de două ori pentru o babă surdă. 

În cazul ăsta concret, baba surdă eram eu. În 1996 îmi depusesem cupoanele la „Bere Băuturi Popeşti-Leordeni“, emitent care a încetat să existe un an mai tîrziu (cred că nu fusese înfiinţat decît ca să păcălească un grup de nătărăi, deşi recunosc că n-am nici o dovadă în acest sens, în afară de prostia funciară care se ţine scai de mine cînd e vorba de parale!) şi n-a plătit în viaţa lui cinci bani găuriţi. Bun, i-am zis cu lacrimi în glas domnului I.M., gazda mea de la Depozitar, eu unul m-am lins pe bot de portofoliu, dar poate că alţii, nu. De exemplu, am sugerat, am un amic care a mers cu cupoanele la Mefin Sinaia, care-n mod sigur mai există, că doar trec pe lîngă fabrică de fiecare dată cînd mă duc la munte; el, amicul, poate deveni posesor de portofoliu? Sau deja este, din moment ce are acţiuni la Mefin? 

Nu, a venit răspunsul, el este acţionar, dar n-are portofoliu. Un portofoliu presupune acţiuni şi alte instrumente financiare emise de mai mulţi emitenţi, nu de către unul singur, că ăla poate să dispară ca măgaru-n ceaţă, ca „Bere Băuturi Popeşti-Leordeni“, de pildă, şi-atunci ce-ai făcut cu portofoliul? Am oftat: avea dreptate. Ce are de făcut amicul, a continuat domnul I.M., este să vină aici la noi, la Depozitar, şi-n cîteva minute primeşte un extras de cont, pe baza acţiunilor de la Mefin. Cu extrasul de cont se duce la orice broker şi ăla-i spune la ce preţ poate să le vîndă… aia merge repede. O să dureze mai mult pînă-şi negociază comisionul broker-ului, dar sper că amicul dumneavoastră, domnu’ Buzea, e om răbdător! 

Am simţit, vag, că pomenind de răbdare, domnul I.M. începea să şi-o piardă pe-a lui, cu explicaţii din astea ca pentru copii mici. Totuşi, nu aveam de gînd să-l las să scape aşa uşor, fiindcă tot nu primisem răspuns la întrebarea pentru care venisem: OK, eu plătesc acum prostia din 1996, spun „Adio“ portofoliului, dar sînt sigur că există milioane de oameni în România care au făcut atunci alegeri mai puţin proaste şi totuşi sînt în aceeaşi situaţie ca mine. Despre ei e vorba (eram, deodată, foarte altruist)! Şi pieţei i-ar merge mai bine dacă s-ar tranzacţiona toate aceste certificate de acţionar care acum stau degeaba prin sertare şi dulăpioare, că oamenii nu ştiu ce să facă cu ele (gata, acum muream de grija pieţei bursiere!). Da, aşa este, spune domnul I.M., dar răspunsul este la mintea cocoşului: cînd omul pleacă de la noi cu un extras de cont, se duce direct la broker şi negociază cu el, apoi îi semnează un ordin de vînzare, broker-ul vinde acţiunile la o cotaţie stabilită de comun acord şi-i trimite omului banii în cont. Evident, dacă e vorba de o sumă consistentă, broker-ul îşi pune tot farmecul la bătaie ca să-l convingă pe om s-o reinvestească, oferindu-se să-i construiască un… un ce? Un portofoliu, bunînţeles! Îi pune acolo şi acţiuni cu risc ridicat, şi acţiuni cu risc scăzut, şi obligaţiuni, şi tot felul de minuni cu nume atît de complicate încît n-are rost să prăpădeşti pe ele cerneala tipografică, că tot nu stă nimeni să le silabisească şi să-şi bată capul ce înseamnă. 

Ăsta era deci răspunsul. La mintea cocoşului, dar mie mi-a scăpat complet, poate pentru că nu posed minte de cocoş: ai bani, îţi cumperi un portofoliu de la broker şi te rogi la Dumnezeu să fie cu noroc. N-ai bani, îţi trebuie patru de

: dacă ai ştiut să depui cupoanele din ’93 şi ’95, dacă le-ai depus la un emitent ne-ţepar, dacă emitentul tău are încă o valoare de piaţă şi dacă această valoare e suficientă ca broker-ul să-şi bată capul să-ncerce să-ţi vîndă ceva. Nu zic neapărat să-i încerci pe cei patru de

personali; fiecare să decidă pentru el însuşi. În ceea ce mă priveşte, măcar am încercat… tot e mai mult decît nimic. Iar dacă (!) vreuna din informaţiile din text îţi va fi de folos, cine ştie cum, te rog să laşi vorbă la

la redacţie. Nu refuz o cinste! 

Caţavencii

Mai multe