Portofolii religioase

Ce se mai întîmplă pe la orele de religie din școala românească? Doamne, iartă-mă, dar răspunsul prompt, la îndemînă, ar fi: tot soiul de drăcii! Las deoparte limbajul prăfuit, înecăcios, fals îngăduitor, mieros, pe care toți profesorii de religie se simt obligați să îl folosească – cu nenumărate efecte adverse – atunci cînd vorbesc despre divinitate. Este un fapt cu care m-am obișnuit. Stupefacția vine odată cu încercările – de cele mai multe ori eșuate – de a înțelege ce a vrut să spună „autorul“. Încerc iarăși și iarăși și tot nu înțeleg. Iar dacă totuși înțeleg, mă cutremur.

Iată, spre exemplu, felul în care descrie un dascăl momentul de început al unei lecții: „Verific lecţia ce s-a predat ora trecută. Pornind de la cuvîntul-cheie «bucurie», cu ajutorul exploziei solare (?) se ajunge la reamintirea momentelor de bucurie din viaţa fiecăruia.“

Un alt profesor le prezintă confraților un model de parteneriat între școală și biserică: „Diseminarea (sic!) proiectului a constat în realizarea unei expoziţii de icoane pe sticlă şi în prezentarea unui program de colinde la biserica Sfîntul Ioan Botezătorul.“

Pe site-ul comunității didactice sînt prezentate și fișe de lucru folosite în activitatea școlară. Una dintre ele are descrise și instrucțiunile de folosire: „Reprezintă o fișă de lucru la religie ciclul primar – poate fi folosită și la sărbătoarea Crăciunului, și la milostenie și la iubirea față de Dumnezeu.“ Ca să zic așa, completezi spațiile goale și mîntuirea e garantată!

Mai departe, o altă profesoară sondează foarte, foarte adînc semnificația tradițiilor pascale, iar efortul o face să uite și de subiect, și de rezon: „Ouăle roşii simbolizează mormîntul purtător de viaţă al Domnului Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa din morţi şi care a ieşit din mormînt ca puiul care iese din ou.“

Orele de religie au și ele, ca orice alt proiect didactic, „obiective pedagogice“. Un astfel de obiectiv este acela de „a descrie cum sărbătoresc creştinii Sfintele Paşti“. Pînă aici, totul e rezonabil. Urmează descrierea minuțioasă a criteriilor de evaluare: „Nivel minimal: arată că ajută la încondeierea ouălor, la pregătirea păştilor şi cozonacilor; nivel mediu: arată că se pregătesc cu suflet curat, prin spovedanie şi împărtăşanie; maximal: pe lîngă celelalte prezentate la primele două niveluri, arată că participă cu interes la slujba de Înviere, primind lumina şi cîntînd.“ Cu alte cuvinte, loazele știu doar să gătească, mediocrii au sufletul curat, iar elitele aprind lumînări și îngînă imnuri.

Într-o lecție a cărei temă este „Sfinții, prietenii lui Dumnezeu“, copiii sînt îndemnați să reflecteze la următorul ideal: „Noi putem ajunge la treapta sfințeniei? Cum?“ Păi, modelele biblice sînt la îndemînă: cîteva minuni, trăit în deșert ori în peșteri, sau crucificat. De altfel, profesorul de religie explică felul în care se desfășoară acest moment: „Profesorul aşază pe fiecare bancă un bileţel şi cere elevilor să scrie numele sfîntului pe care ar vrea să-l imite. În urma «contabilizării» bileţelelor. profesorul face ierarhia portofoliilor.“ (!)

Urmează o descoperire extraordinară în domeniul psihologiei copilului, descoperire care i-ar înverzi de invidie pe celebrii cercetători britanici: „Din cea mai fragedă vîrstă, copilul manifestă predispoziţie spre religiozitate; el este capabil de trăiri religioase, care nu poartă încă forma unei manifestări exterioare. Această predispoziţie se poate cultiva şi dezvolta prin educaţia religioasă. Religiozitatea copilului nu este identică cu cea a adultului. În copilărie, ea se bazează pe trăirile date de modul său «religios» de viaţă, iar la adult, pe o trăire intensă şi o atitudine spirituală.“ Să înțelegem că un copil care se joacă în nisip cu găletușele sau trage mîțele de coadă tocmai își manifestă „modul religios de viață înnăscut“?

Eu zic că nu ar trebui să ne propunem scopuri atît de înalte precum acela de a achiziționa nimburi de sfinți și de a ne vedea chipul la loc de cinste pe zidurile unor biserici. Putem începe cu ținte mai mărunte, de pildă, aceea de a citi cum se cuvine cărțile sfinte. Și ceva pe lîngă ele. 

Maria Iordănescu este psiholog.