Politie şi ipolipsis

20 mai 2015   Societate

Termenul de civilitate nu este ceva comun nici astăzi în vocabularul limbii române. Roger Chartier vorbeşte de civilité, termen cu largi sensuri care înglobează un „cod al purtărilor alese“, practici ale unui comportament politicos, uneori fără a se face trimitere directă la termen. De la Erasmus, trecînd prin Antoine de Courtin, Jean-Baptiste de La Salle, L.-M. Henriquez, se construiesc practici care reglementează comportamentul individului în societate. „Comportamente legitime“ necesare convieţuirii şi promovării bunei-cuviinţe. Toate aceste tratate se adresează cu precădere educaţiei copiilor şi se recomandă folosirea lor în şcoli, civilităţii fiindu-i incorporate virtuţile creştine.

„Virtute de societate“, civilitatea are menirea de a face plăcută legătura dintre oameni. Citită în acest sens foarte larg, noţiunea s-ar putea regăsi în  „politie“, „politicos“,  „ipolipsis“, „de cinste“, termeni care ar acoperi unele cîmpuri semantice, dar nu întru totul.

În absenţa unor manuale de civilitate, refacerea comportamentelor şi a regulilor de bună purtare nu mai îmbracă aceleaşi forme şi nici măcar acelaşi drum. Deşi distincţia socială, despre care vorbeşte Norbert Elias, se construieşte diferit, ea are aceleaşi efecte asupra rangului şi prestigiului boierului valah ca şi asupra nobilului francez. Politia şi ipolipsis-ul se exprimă prin aceleaşi referinţe la onoare, prestigiu, consideraţie fără a îngloba acelaşi sens. Mai apoi, adjectivul de politicos este atribuit doar celui bogat, distincţia economică fiind una regăsită la cei care folosesc termenii. Într-un manuscris de la 1818, se vorbeşte de oamenii cu o anumită stare prin intermediul noţiunii de civilitate; autorul recomandă: „doftorii ce se cade să aibă orice om sărac în casa lui, iară la oamenii cei politicoşi vor pute a să îndestula de la şpiţării prin răţătile doftorilori“. Bogatul, boierul prin stare şi poziţie socială, capătă aura de politicos. Abia în interiorul categoriei sociale şi prin recunoaştere între egali, politicosul se distinge de cel lipsit de orice maniere şi este asociat ţăranului „gros“ şi sărac.

În lucrarea sa dedicată Imperiului otoman, Ienăchiţă Văcărescu foloseşte deseori termenul de ypolipsis (şi niciodată termenul de politie), atît pentru a descrie comportamentele celorlalţi, cît şi pentru a vorbi despre sine. Semnificaţia termenului de ypolipsis se leagă de locul ocupat în societate, de clasificările sociale făcute de ceilalţi, de privirile celorlalţi, de un anumit statut afişat şi promovat. Pentru acest mare boier al Valahiei, ypolipsis-ul reprezintă o recunoaştere publică a procopselii şi a înţelepciunii; ipochimenul cu ipolipsis este cel care se arată, prin acumularea de învăţături şi învăţăminte, cu înţelepciune.

Procopseala este învăţătura care aduce înţelepciunea, iar cele două conduc la consideraţie, prestigiu, faimă. Or, prestigiul se recunoaşte prin măsuri capabile să asigure „fericita petrecere a tuturor“. Acest ypolipsis poate fi repede pierdut dacă individul nu se străduieşte să rămînă întotdeauna în consideraţia oamenilor. Despre asta îi vorbeşte Ienăchiţă Văcărescu împăratului Iosif al II-lea, atunci cînd îi solicită ajutorul pentru a-i recupera pe fiii lui Alexandru vodă Ipsilanti, fugiţi în lume din prea multă desfătare: „şi pă lîngă osteneala ce cu multă cinste şi slavă a mea am făcut pînă a veni, îmşiţ pierzu şi puţina reputaţie şi ypolipsis dă la tot prinţipatul Valahiei, unde pă lîngă întristarea ce am dă pricina aceştii întîmplări, mi să mai grămădeşte şi alta cu a nu mă fi putut arăta dăstoinicu a o săvîrşi şi a nu fi fost vrednicu să dobîndescu dreptatea nici dă la însuşi dreptatea ce eşti, înpărăţia ta“. Termenul este folosit cu acelaşi înţeles atunci cînd îi caracterizează pe ceilalţi. Iată ce spune despre Alexandru Mavrocordat, dragoman al Porţii, pe care îl descrie ca „om dă un duh subţire şi petrecător“, cu ypolipsis nemuritor, dobîndit ca urmare a „slujbelor vrednice de însemnare la înpărăţie“; sau pe Selim paşa, capigi başa (paşă cu trei tuiuri) de Nicopole, „procopsit şi înţeleptu“.

Ienăchiţă Văcărescu se prezintă pe sine ca cel dintîi boier al Valahiei, cu mare ypolipsis, vrednic să se aşeze la masa cancelarului Kaunitz, să primească vizitele ambasadorilor occidentali, chiar dacă manierele sale sînt diferite. Sau excesele, după cum povesteşte Franz Josef Sulzer, în preajma lui 1781: „la balul oficial al comandantului Braşovului, marele vistier s-a îmbătat într-atît încît a dat afară în sala de bal tot ce consumase“.

Abia la început de secol XIX, avocatul Damaschin Bojincă introduce termenul de bine crescut, etapă indispensabilă în găsirea fericirii, scopul suprem al omului. Numai omul cultivat, educat poate să cunoască fericirea, crede Bojincă, făcînd o pledoarie pentru cultură şi pentru învăţătura tinerilor.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013. 

Mai multe