Politicile culturale – profil de disciplină

18 iunie 2014   Societate

Termenul „politici culturale“ are conotaţii peiorative pentru Estul şi Centrul Europei. Experienţa comunismului a săpat în memoria colectivă intruziunea ideologică a politicului în ceea ce, tradiţional, constituia sfera autonomă a artei. Faptul că marxism-leninismul aduce cu sine şi o estetică proprie este fără precedent în modernitate. Fără a consimţi la stigmatul lui Karl Popper asupra gîndirii platonice, văzută ca matrice a totalitarismului, dialogul Republica se suprapune cu primele încercări de a arăta, din afara esteticului, rostul artelor, prin exilarea poeziei „tînguitoare“, vinovată de aplatizarea virtuţilor de război. Dialogul platonician trece drept prima instanţiere a ceea ce unii numesc „politicile culturale negative“, care – potrivit lui Oliver Bennett – „au ca scop mai degrabă cenzura decît sprijinul“.

Chiar dacă politicile culturale „negative“ aparţin, prin simetrie, „societăţilor închise“, comuniste sau fasciste, istoria a consemnat şi episoade cînd societăţile deschise au reacţionat, de asemenea, prin politici negative, în frontul cultural al Războiului Rece. Experienţa anilor 1950 a mccarthy-ismului şi obsesia infiltrării comuniste în sistemul american, diferită ca esenţă şi intensitate, arată că şi democraţiile reflectă înclinaţia puterii de a urmări scopuri politice într-un domeniu asociat îndeobşte autonomiei esteticului.

În linii mari, suspendarea istoriei în spaţiul ex-comunist şi îngheţarea freneticei vieţi culturale interbelice pot da seamă de actualul decalaj al stadiului cercetării politicilor culturale între societăţile deschise şi cele foste comuniste. Paradoxul este că le uneşte aceeaşi rezervă faţă de termenul ca atare şi faţă de intervenţia publică în domeniul culturii. Fireşte, în spaţiul ex-comunist, explicaţia rezidă în invazia ideologiei şi aplatizarea estetismului în favoarea realismului socialist, însă aceeaşi atitudine rezervată se regăseşte în societăţile occidentale, din considerentul clasic liberal că statul şi viaţa artelor trebuie separate. Lawrence Rothfield, de la Centrul de Politici Culturale, Universitatea din Chicago, nu se înşela deloc cu afirmaţia că „termenul politică culturală suferă de pe urma asocierii cu istoria binecunoscută a comisarilor cultural fascişti şi comunişti, ministerele de cultură şi pervertirea monstruoasă a artelor şi domeniul umanist în maşinării de propagandă.“  

Istoric, conceptul „politică culturală“ este asociat, în lipsa altor repere problematizatoare, fie edificării statelor naţionale şi cetăţeniei noilor subiecţi, fie sistemelor închise, totalitare. Pentru primul sens, nu este o coincidenţă faptul că uniformizarea limbii, crearea unei literaturi naţionale şi a unei istorii comune au loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Apariţia statelor naţionale a instrumentat diverse politici culturale pentru scopuri politice şi administrative. Pentru cea de-a doua asociere, memoria secolului al XX-lea a lăsat în conştiinţa europeană, indelebil, intruziunea sistemelor fascist şi comunist în sfera artelor şi a literelor. Astfel de experienţe politice, inclusiv comunismul românesc, intră în tipologia „statului-inginer“. Modelarea „omului nou“ a impus subordonarea artelor în numele unui Bine social pe cît de infailibil, pe atît de găunos. Reacţia inteligenţei est-central europene a fost proporţională cu patul procustian al realismului-socialist şi cu asediul statului asupra libertăţii de creaţie şi nonconformismului ideologic. S-au purtat războaie culturale pentru scoaterea lui Kafka de la index, de pildă.  

În Statele Unite, termenul „politică culturală“ apare, în anii 1960, la consilierii lui J.F. Kennedy, însă abia trei decenii mai tîrziu s-a cristalizat percepţia că toate aceste programe miriapode la nivel federal cresc pe un trunchi comun de interese. Experienţa americană a artelor şi culturii, respectiv un model cu intervenţie minimală, descentralizat şi deschis oportunităţilor de piaţă, însumează peste 200 de programe în realizarea politicilor culturale, separate de borna cronologică a înfiinţării National Endowments for the Arts (NEA), în 1965.  

Problematica cercetării industriilor creative şi a patrimoniului în Europa Centrală şi de Est se află într-un stadiu incipient. Cîteva ONG-uri, relativ puţine intrări în revistele de profil şi relativ puţine titluri din literatura „gri“, adică analize din sectorul guvernamental, epuizează ceea ce ştim despre acest subiect. Studiile publicate la noi de Corina Şuteu şi Dan Eugen Raţiu merită reverenţe. Lipsa de resurse, dificilul drum al reconectării la cercetarea internaţională şi carenţele de expertiză îşi spun inevitabil cuvîntul în problematica studiului politicilor culturale, deşi teme înrudite ajung frecvent pe agenda publică.

Ceea ce a predominat în analizele publicate pe tema politicilor culturale est-central europene a fost analiza legală şi istorică, cu rare accente de politici publice sau economie. Pe de altă parte, de cîteva decenii, o bună parte din cercetarea ştiinţei politice s-a concentrat pe tipurile de eşec al statului şi pe mecanismele care ar preveni şi atenua risipa de resurse cu care a fost asociat sectorul public. Susţinerea că dualitatea eşec de piaţă – eşec al statului este relevantă pentru politicile culturale poate împrumuta argumente chiar din citadele liberale. În aria politicilor culturale, cel care a subliniat dualitatea acestui eşec este Frederick Van der Ploeg. Iniţial, economiştii culturali au folosit tipul de eşec al pieţei pentru a furniza raţionalizări ale sprijinului public. Alţii au considerat că politicile culturale servesc doar interesele egoiste ale unei minorităţi pasionate şi, în nici un caz, interesul public. Avînd în vedere spectrul larg al bunurilor culturale, ambele părţi pot avea dreptate, fără a recurge la o dialectică indiferentă faţă de principiul noncontradicţiei.  

Frederick Van der Ploeg afirmă simplu că „trebuie să admitem atît eşecurile de piaţă, cît şi cele ale guvernului, în realizarea unei politici publice.“ Cu alte cuvinte, tipurile clasice de eşec al pieţei, de exemplu externalităţile, pot împiedica apariţia soluţiilor optime în politicile culturale.  

Deşi uneori termenul de externalitate a fost extins fără temei, este indiscutabil că clădirile de patrimoniu prezintă externalităţi – şi pozitive, şi negative. Uneori, percepţia lor poate fi atît de severă, încît s-au propus „taxe de paragină“ în locurile de unde se extrag beneficii de pe urma turismului. Turismul cultural, indiferent cît de dificil de diferenţiat de alte variante de turism, solicită o bună conservare a patrimoniului construit sau natural, altminteri starea degradată se transpune în pierderi pentru cei care operează într-o astfel de zonă.  

O etapă recentă în politicile culturale este discuţia asupra metodelor de evaluare, iniţiată sporadic în Occident, în anii 1960, însă dezvoltată cu precădere după 1990. Adesea, problemele de eficienţă în alocarea resurselor în politicile culturale ajung în agenda publică fără o mediere informată. Departe de a se fi prefigurat un consens, evaluarea politicilor culturale este încă un şantier în lucru. Dacă periodicele din spaţiul anglo-saxon au preferat mai degrabă abordări cantitative, cu importuri masive din economie şi statistică, jurnalele academice europene s-au axat pe harta instituţională, legală, juridică şi istorică a modelelor culturale naţionale.  

Dincolo de divergenţe, actori supranaţionali, centre ale universităţilor şi asociaţii din societatea civilă au în comun ideea că problema evaluării politicilor culturale nu mai poate fi expediată în termenii inadecvării. Metodologiile variate concurează ca abordări legitime pentru a include evaluarea politicilor culturale în rîndul celorlalte politici ale sectorului public. Este firesc ca instituţiile culturale să nu pretindă un statut aparte, privilegiat, îndepărtat de constrîngerile obişnuite de policy.

Ceea ce rămîne cert este insatisfacţia faţă de aranjamentele instituţionale prezente, atît la noi, cît şi aiurea. În spaţiile cu politici culturale centralizate, precum Franţa sau Italia, se deplînge lipsa de libertate a antreprenorilor culturali. Autori din spaţiul britanic şi american resimt lipsa unor politici „coerente“, avînd în vedere că descentralizarea, fragmentarea autorităţii este urmată de o capacitate mai redusă de acţiune. Pe de altă parte, europenii din spaţiul ex-comunist tînjesc după descentralizare şi liberalizare, atraşi de succesul modelului anglo-saxon. Răspunsurile sînt departe de a fi univoce. În unele cazuri, o agenţie centrală a statului poate fi recomandată marilor proiecte publice, de pildă de patrimoniu, aşa cum s-ar putea să fie necesare o libertate mai extinsă a autorităţilor locale şi un grad de descentralizare pentru industriile creative.  

O notă optimistă inerentă politicilor culturale transpare din coaliţiile trans-ideologice ale grupurilor intelectuale. De exemplu, lista opoziţiei faţă de demolarea Halei Matache a cunoscut adeziunea unor intelectuali şi formatori de opinie cu opţiuni politice şi valorice extrem de eterogene. Chiar dacă temeiurile coaliţiilor pot fi diferite, acest lucru rămîne secundar în raport cu alianţele atît de neaşteptate. Coaliţiile intelectualilor publici pentru prezervarea patrimoniului se pot transpune în reale reţele de influenţă a deciziei. De pildă, în trecut, Oraşul Alb şi Jaffa din Ierusalim au fost salvate de la demolare prin acţiunile unui grup informal de literaţi, arhitecţi şi activişti civici. Identitatea veche a oraşului a fost prezervată şi redată circuitului economic şi cultural datorită acestei alianţe, animată de pictorul şi arhitectul Marcel Iancu. Relevanţa unor astfel de acţiuni de conservare a patrimoniului urban nu şi-a epuizat, astăzi, lecţiile de însuşit. Între activism civic şi pasivitate, sau reactivitate post-factum, e de preferat prima variantă. Uneori, pasivitatea e pandantă cu credinţa că piaţă şi cooperarea voluntară vor găsi soluţii mai optime. Nu sînt deloc convins. 

Dacă problemele de politici culturale rămîn abandonate pe mîna pieţii şi a „suveranităţii consumatorilor“, priorităţile stringente din domeniul cultural, cu precădere în societăţile puţin afluente, vor fi şi ele abandonate. De aceea, am înclinaţia unor supoziţii explicit elitiste în politicile culturale. Aceleaşi argumente invocate de J.St. Mill pentru sprijinul educaţiei ca bun public se impun a fi recitite ca temeiuri pentru politicile culturale: „Cei care au cel mai mult nevoie de a deveni mai inteligenţi şi mai buni sînt şi cei care doresc cel mai puţin acest lucru şi, dacă îl doresc, sînt neputincioşi să găsească drumul cu ajutorul propriilor forţe.“  

Fragment din teza de doctorat Patrimoniul construit şi politici culturale în Europa Centrală şi de Est, cercetare finanţată în proiectul „Burse doctorale în sprijinul cercetării: Competitivitate, calitate, cooperare în Spaţiul European al Învăţămîntului Superior“, cofinanţat de Uniunea Europeană prin Fondul Social European, POSDRU 2007-2013.

Alexandru Gabor este publicist şi doctor în ştiinţe politice.

Mai multe