Poate exista empatia socială?

23 martie 2022   Societate

De mai bine de doi ani, de cînd omenirea a intrat într-un iureș care pare a fi încă departe de a se domoli, un cuvînt emergent din apele tulburi în care ne scăldăm, un cuvînt pe care îl aud repetîndu-se la răstimpuri, în discursuri și slogane, este „empatie”. Însă, cum nu e un cuvînt facil, purtînd în sine o întreagă istorie conceptuală și avînd foarte multe nuanțe, nici nu este folosit întotdeauna în sensul lui corect, nu este înțeles cum trebuie și, cu siguranță, dacă e să ne uităm în jur, la nivel social, este foarte greu de aplicat.

Pentru că empatia, deși poate provoca și compasiune sau milă, înseamnă, de fapt, să fii în stare să vezi lumea prin ochii celuilalt. Iar asta este destul de dificil, avînd în vedere că societatea în care trăim nu are o disponibilitate prea mare pentru solicitudine.

Conceptul de empatie a fost folosit pentru prima oară, în domeniul estetic, de filosoful german Robert Vischer, care a încercat să diferențieze două niveluri de percepție a unei opere de artă: verstehen (a înțelege) și  Einfühlung (interiorizare).

În lucrarea sa din 1873, Über das optische Formgefühl. Ein Beitrag zur Ästhetik, Vischer folosește termenul „Einfühlung” referindu-se la modul în care simțim o formă de artă, mai presus de simpla înțelegere – în ce măsură ne regăsim în personajele unui roman, ne conectăm la emoțiile formelor unei sculpturi sau culorilor unei picturi?

Cu alte cuvinte, Einfühlung se referea la capacitatea unui consumator de artă de a se transmuta mental într-o operă de artă, de a se simți prezent, chiar dacă doar imaginar, într-un peisaj pictat sau în paginile unui roman, pentru a putea experimenta pe deplin atmosfera, emoțiile și, nu în ultimul rînd, pentru a-și putea însuși alte idei de viață. Chiar dacă nu intrăm fizic în pielea unui personaj literar sau nu ne contopim literalmente cu formele unei sculpturi, asta nu înseamnă că nu o putem face prin intermediul minții, integrînd în noi senzații, întîmplări și circumstanțe inedite. În plus, prin dezvoltarea acestei abilități de a interioriza o operă de artă, ne putem îmbogăți viața interioară, putem adăuga cunoștințe și concepte noi cu care mai apoi putem opera în viața reală, în clipa cînd sîntem puși în fața unor circumstanțe inedite.

Einfühlung devine un soi de vaccin, inoculat prin percepția unei opere de artă, prin care sîntem ajutați să recunoaștem din timp ipostaze noi ale realității cu care intrăm în contact – fie că vorbim de întîmplări sau de oameni – și, prin identificarea în avans a unor tipare sau tipologii, devenim mai puțin vulnerabili la nou, iar schimbările nu ne vor mai luat chiar pe nepregătite

Astfel, prima relatare teoretică a lui Vischer despre noțiunea de „Einfühlung” ilustrează nu doar o percepție estetică, ci implică și o conștientizare a faptului că există mult mai multe puncte de vedere decît cele pe care le avem noi, mai multe emoții și mai multe situații de viață decît cele pe care le-am trăit.

În timp, termenul de Einfühlung a dispărut din discursul estetic (una dintre cauze fiind și tendința accentuată a artei înspre abstractizare și alienare), însă termenul de empatie a migrat, cum era și firesc, înspre psihologie, unde a fost folosit, pentru prima oară, în 1909, de către psihologul britanic

Edward Bradford Titchener.

Titchener traduce termenul în limba engleză, Einfühlung devenind „empathy”, însă nu-l teoretizează, ci îl folosește strict legat de domeniul său de cercetare, și anume introspecția. Prin asimilarea unor emoții noi, susține Titchener, oamenii își revizuiesc propriile emoții.

Prima teorie științifică a empatiei, în domeniul psihologiei, a fost patentată de psihologul german  Theodor Lipps, teorie prin care acesta explică două tipuri de relații emoționale pe care le dezvoltă oamenii, atît cu obiecte neînsuflețite, cît și între ei înșiși.

Cînd aceste relații sînt superficiale, conexiunile noastre cu lumea înconjurătoare au la bază un proces inconștient, un „instinct natural”, născut din propriile experiențe. Procesul de relaționare este, de fapt, unul de „imitație interioară” pe care a Lipps a catalogat-o drept „iluzie optică”. Cu alte cuvinte, ni se pare că îl cunoaștem pe celălalt, însă nu facem decît să proiectăm asupra altcuiva propriile gînduri și emoții, ceea ce pentru Lipps nu este o eroare de percepție, ci una de judecată.

Exemplul celebru pe care psihologul german l-a folosit pentru a explica imposibilitatea unei empatii, în cazul relațiilor superficiale, a fost cel al unui acrobat pe sîrmă.

În timp ce stau în sală, privitorii îl urmăresc evoluînd la înălțime, cu inima cît un purice. Însă acea îngrijorare pe care o simt doar imită empatia – deși publicul se pune mental în locul acrobatului, frica simțită pentru acrobat este, de fapt, doar o reflexie a propriilor frici. Cum spectatorii n-au făcut niciodată echilibristică, nu cunosc tehnicile și n-au nici un fel de antrenament, se imaginează brusc cocoțați la zece metri înălțime, încercînd să-și mențină echilibrul pe o sîrmă. În mod logic, sentimentul general al publicului (care dezvoltă în timpul spectacolului doar o relație superficială cu artistul) este unul de teamă. Însă, din punctul de vedere al acrobatului, acea teamă nu există, pentru că el știe foarte bine ce are de făcut, altfel nici nu s-ar fi gîndit să urce pe o sîrmă, la înălțime.

Cu alte cuvinte, empatia nu poate funcționa în relații superficiale, în care doar experimentezi o reflexie a propriilor emoții asupra cuiva, ajungînd astfel nu să-l înțelegi, ci mai degrabă să-l judeci. Cu cît o relație devine mai profundă, cu atît înveți să privești lumea prin ochii celuilalt. Să știi că acrobatul de pe sîrmă nu va cădea, pentru că ai siguranța că el este antrenat. Să ne gîndim și la reversul acestui exemplu: cînd un om puternic are o relație superficială cu cineva slab, nu va înțelege niciodată de ce acela suferă – pentru el, problemele celui slab nu există. Nu va căuta să-l înțeleagă, ci îl va judeca, nu îl va ajuta, ci îi va impune propria mentalitate.

Poate, așadar, să existe un sentiment autentic de empatie la nivel de societate?

„De cele mai multe ori, practicienii și teoreticienii din științele sociale abordează conceptul de empatie cu un grad de neîncredere, asta dacă nu-l resping de-a dreptul. Empatia nu figurează niciodată printre conceptele fundamentale ale acestor discipline (...), ci mai degrabă apare ca o formațiune conceptuală cu o constituție dubioasă, greoaie, chiar periculoasă”, susțin Patricia Attigui și Alexis Cukier, autorii lucrării Les Paradoxes de l’empathie (CNRS, 2011).

Însă, de vreme ce empatia se referă la relațiile interumane și la armonizarea socială, de ce sociologii ocolesc acest concept?

Potrivit celor doi, primul neajuns al conceptului de empatie constă în ambiguitățile din jurul definirii acestuia. „Știm, de fapt, că o bună parte a viziunii contemporane a conceptului desemnează într-o manieră relativ simplistă empatia ca fiind capacitatea de a adopta punctul de vedere al celuilalt, pentru a-l înțelege. În aparență, acest concept ne-ar permite să ne raportăm mai bine la cei din jur. Dar, în același mod, acest concept (...) ne expune și la confuzii regretabile cu concepte apropiate sau învecinate (simpatia sau imitarea). Mai mult, dacă ne apucăm să dezvoltăm definiția empatiei, preciziile conceptuale pe care ar trebui să le aducem vor necesita să ne poziționăm și față de întrebări delicate referitoare la natura acesteia – este o rezonanță afectivă sau o transpunere prin imaginație? A unui sentiment sau a unei judecăți? Provoacă empatia o relație cu alteritatea sau dă naștere unei relații de fuziune?”.

Totuși, societatea este construită din relațiile care se stabilesc între membrii săi. Cu cît acestea sînt mai lipsite de armonie, cu atît societatea se destramă, intrînd într-o fază de anomie.

Émile Durkheim, cel care a definit conceptul de anomie (dezmembrarea unei societăți), a fost și cel care a vorbit pentru prima oară despre conceptul de solidaritate în științele sociale, în 1893. „Solidaritatea socială este coeziunea dintre indivizi, într-o societate, prin care se asigură ordinea și stabilitatea socială, fiind posibilă doar printr-o interdependență relațională, care îi face să simtă că doar împreună își pot îmbunătăți viața unii altora.”

Durkheim identifică două feluri de solidaritate socială: cea mecanică, dezvoltată în societăți mici, formate în general din indivizi care au aceeași ideologie, aceleași mentalități politice sau religioase, și cea organică, dezvoltată în societăți multiculturale în care relațiile se armonizează nu în jurul unor ideologii, ci al unei conștiințe comune a binelui comunitar. De cele mai multe ori solidaritatea organică apare în societăți democratice, în care, deși contribuțiile fiecărui individ diferă, toate au ca scop funcționarea optimă a societății, de la micro la macro. Pe cînd solidaritatea mecanică exclude conceptul de individualitate, cea organică devine un creuzet de ideologii și mentalități, fiind caracteristică societăților democratice.

Și probabil că empatia, manifestată la nivel social, poate funcționa doar într-o asemenea societate a solidarității organice, îndeajuns de evoluată pentru a atinge cunoașterea intrinsecă a logicii binelui – doar împreună ne putem îmbunătăți viața unii altora.

Mai multe