Ploi

Pe vremuri, cînd era mai întunecat afară, ori ploios, nu mă speriam, ba chiar mi se părea că-i mai interesant decît atunci cînd era soare. Pe atunci, cumva, îmi permiteam să fac fițe.

În orice caz, ploaia nu mă destabiliza. Vremea mea preferată era cea pe care meteorologii ar numi-o „cu cer acoperit”: cînd stătea să plouă, dar nu se declanșa încă, un fel de vreme a așteptării și a iminenței: se putea întîmpla din clipă-n clipă să fim acoperiți de ape, dar pînă atunci eram protejați de cerul precum o cupolă.

În zilele alea aveam chef să fac multe: să citesc, să scriu în jurnalele adolescentine, ba chiar să colind prin oraș cu un ochi la cer. Îmi plăcea în special cînd se pornea cîte un vînt nebun, care te zburlea, te răscolea și-ți dădea un sentiment de sfîrșit al lumii în același timp sigur, despre care știai că, de fapt, nu va sosi. Îți permiteai doar să te joci de-a primejdia și să contempli. 

Uneori, însă, joaca asta pe muchie de cuțit și pseudo-apocaliptică se curma pentru că începea ploaia propriu-zisă. Se întîmpla să cadă din cer adevărate rafale, și atunci chiar trebuia să te adăpostești. Nu era neinteresant nici atunci, fiindcă, în general, îți găseai refugiu sub vreun acoperiș împreună cu alți cîțiva oameni. Ca să ajungi acolo, de obicei trebuia să fugi ca din pușcă prin băltoace. Oricum ajungeai acolo ciuciulete și, ca și cum ai fi scăpat dintr-o calamitate și ai fi făcut un mare act de eroism, dezbăteai problema, înfrigurat, cu cei alți cîțiva supraviețuitori ca și tine. Chiar dacă toate țineau doar vreo zece minute.

Dar astea erau, îndeobște, cazuri rare. De cele mai multe ori, cînd era să se pornească, se pornea o ploaie liniștită, nespectaculoasă. Pe care o puteai înfrunta de cele mai multe ori cu o simplă umbrelă. Țin minte că era ca un exercițiu de curaj și reziliență să-ți continui nestingherit drumul pe sub picăturile insistente. 

Asta cînd eram mai mare. Cînd eram mică, era pur și simplu o joacă prin și pe lîngă băltoace. Pe atunci, mersul pe ploaie presupunea o dotare specializată, un fel de uniformă. Existau, în primul rînd, cizmele de cauciuc, colorate. Se găseau și pe aici, dar, norocoasă fiind să am o nașă în Germania, aveam, de obicei, echipamentul ăsta trimis de ea. De cele mai multe ori cizmele erau galbene și-mi permiteau să lipăi prin băltoace liniștită. 

Ele nu veneau, însă, singure. Ci însoțite de piesa principală, și anume pelerina de ploaie. Care era și ea, de obicei, în cazul meu, cel puțin, galbenă și însoțită de o pălăriuță așijderea. Pe atunci habar n-aveam de Paddington, dar, îmbrăcată așa, semănam întrucîtva cu el: culorile nu coincideau, dar modelul era același. Și chiar că, pavoazată cu tot harnașamentul ăsta, mă simțeam (și mă comportam) ca un urs fericit. 

Eram, se poate spune, invincibilă cu armura asta de plastic: torentele și bulboanele nu mă puteau doborî. Puteam merge oricît pe jos fără să-mi pese. Și chiar o făceam: mi se părea că eram o supereroină înfruntînd intemperiile. Uneori mai venea cîte-o rafală „ucigașă” de vînt, gata să mă dea jos, care întorcea orice umbrelă pe dos și demonstra, cu atît mai abitir, utilitatea pelerinei. 

Înaintam și coceam scenarii de copil și adolescent în minte. Ca un fel de frondă la adresa naturii, cu atît mai mult mergeam cu cît era mai urît afară. Cred că și atunci, ca și în lungile mele drumuri cu troleibuzul, am început să gîndesc în engleză: îmi recapitulam ce mi se întîmplase la școală, la ore, precum și poveștile amicale și sentimentale, dar în engleză. Așa cred că am învățat-o cu adevărat: a devenit un fel de limbă intimă, a mea cu mine.

La un moment dat ajungeam și la destinație, fără să fiu leoarcă, ci uscată și destul de fericită.