Ploaia

Am fost în Deltă, cîteva zile, la o reciclare. Mi-a vîjîit capul, ca la crapul prins în plasă, de atîtea ideologii, marketinguri, urări de bine, de rău, de ce se va face. Dar cel mai mişto a fost momentul în care, într-o noapte, a dispărut uleiul dintr-un transformator. Cineva a furat uleiul. S-a dus dracului tot sistemul electric din zonă. Ras a fost. Brusc, toaletele au devenit pline de urme umane. Tot ceea ce păruse paradis cu o seară înainte – vinuri, peşti care mai de care mai aleşi, de la sturion la hamsii – a devenit într-o clipă rost de rău, de urît, de putoare. Sturionul de zeci de mii suta de grame era totuna cu hamsia de cinci lei, mămăliga de trei lei a devenit frăţie cu pîinea din nu ştiu ce făină, triplu maltratată de moară. Ceea ce admirasem devenise scîrbă. A, noaptea aia a plouat torenţial. Nici cînd eram copil nu m-am speriat în halul ăla de torente, de flaşuri. Stăteam în toi de noapte ca la teatru, iar pontul de fier ne putea transforma în scrum. Şi căutam de dimineaţă nu o cafea sau un ceai de trezire, nu o omletă să-mi îndoape frica, nu o lămîie să mă trezească din vinificata circulaţie a sîngelui, ci apă. Or, apă, ioc. Apă de spălat. Bun, trăind cam procedural, uiţi că poţi să ţi iei o sticlă şi să te speli pe ochi, pe mîini. Nu, căutam ca turbat apă de la chiuvetă. Or apa de la chiuvetă nu avea cum să vină. Şi atunci, în jurul unui cocoş drept stînd în picioare, am văzut apă. Era o fîntînă arteziană şi în jur apă de ploaie. Cea mai curată apă de ploaie de pe lume. Din pomul de alături mă ploua, de la picioarele cocoşului am ­luat apă şi mi-am scăldat ochii.