Plecări / Sosiri
Iranianul Mehran Karimi Nasseri a trăit vreme de 18 ani într-un terminal al Aeroportului Charles de Gaulle din Paris. În tinerețe, în timpul studiilor din Anglia, a protestat împotriva conducerii Iranului și a fost arestat în 1977, la întoarcerea în țară, pierzîndu-și cetățenia și fiind ulterior trimis în exil. Cererile de azil politic în mai multe țări i-au fost, pe rînd, refuzate și a primit cu greu statutul de refugiat. A încercat să se stabilească din nou în Anglia, dar, după ce a declarat că toate actele care-i dovedeau identitatea îi fuseseră furate într-o gară din Paris, a fost trimis de autoritățile londoneze înapoi în Franța. N-a mai ieșit din aeroport din 1988 pînă în 2006, Guvernul francez neavînd drepturi asupra lui și neputînd să-l deporteze.
Se pare că Nasseri, a cărui poveste a inspirat filmul Terminalul, regizat în 2004 de Steven Spielberg, a dormit pe o bancă de plastic, între o pizzerie și un magazin de electronice, a folosit băile aeroportului, a primit cupoane de masă de la oamenii care lucrau acolo, a citit presa și și-a petrecut cea mai mare parte a timpului scriind în jurnal și privind călătorii. În 1999, după multă birocrație, Franța a reușit să obțină pentru Nasseri dreptul de a locui oriunde în Europa și i-a pus la dispoziție toate documentele necesare. Iranianul însă nu a dorit să se folosească de ele și a mai stat în aeroport încă șapte ani, cînd probleme de sănătate l-au trimis direct în spital pentru o lungă perioadă și apoi în diverse adăposturi.
Nu știu dacă motivul este acela că primul meu zbor s-a întîmplat tîrziu, la 27 de ani, ori că abia în altă țară pot lua distanță, la propriu și la figurat, de viața reală, pentru un timp, ori e senzația că mă dizolv într-o mare de oameni, toți aflați în trecere, dar în momentul în care ajung sub panoul de plecări și sosiri, mereu în schimbare, dintr-un aeroport, mă simt de parcă am intrat pe un teritoriu care nici nu există în realitate, un fel de Narnia pe care o găsești dînd umerașele cu haine deoparte și trecînd în ea printr-o poartă secretă din fundul dulapului, accesibilă doar copiilor.
Am văzut oameni care ajunseseră prea repede sau care alergau disperați, unii care își rearanjau bagajele și alții cărora le expirase pașaportul, călători care depășiseră cu mult limita de greutate admisă, ca și cînd ar fi plecat pentru totdeauna și nu mai era nimic de lăsat în urmă, alții care purtau o geantă mică și ușoară, ca și cînd ar fi lipsit doar cîteva ore pentru un disaronno în Napoli, femei care, la ora 5 dimineața, erau machiate perfect și stăteau bine pe tocuri și femei care își găsiseră un colț unde să poată plînge în voie. I-am văzut pe cei sosiți în locuri unde nu-i aștepta nimeni și pe cei care plecau de parcă nu ar mai aștepta nimic. Și am asistat la multe momente în care încetează dorul de cineva.
„Îmi place să-i văd pe oameni regăsindu-se, poate că ăsta-i un lucru prostesc, dar ce pot să zic, îmi place să văd oameni alergînd unul spre altul, îmi plac săruturile și lacrimile, îmi place nerăbdarea, poveștile pe care gura nu le poate spune destul de repede, urechile care nu sînt suficient de mari, ochii care nu pot cuprinde dintr-o dată schimbarea, îmi plac îmbrățișarea, regăsirea, momentul în care încetează dorul de cineva, stau deoparte, cu o cafea, și scriu în caietul meu, studiez orarele de zbor pe care deja le-am memorat, observ, scriu, încerc să nu-mi aduc aminte de viața pe care n-am vrut s-o pierd, dar pe care am pierdut-o și de care trebuie să-mi amintesc, cînd sînt aici, mi se umple inima de bucurie, chiar dacă bucuria asta nu e a mea, iar la sfîrșitul zilei îmi umplu valiza cu știri vechi”, scrie Jonathan Safran Foer în Extrem de tare & incredibil de aproape (carte apărută în România la Editura Humanitas, în traducerea Andrei Matzal). Rîndurile sale, parte din istoria de viață a unui băiat de nouă ani care-și construiește într-un fel naiv și puternic propria lume, din întrebări și explicații care, de cele mai multe ori, nici nu au legătură cu realitatea – așa cum facem toți cînd ceea ce ni se întîmplă e prea tare, prea aproape – par a fi și povestea lui Mehran Karimi Nasseri. A oricărui om care a pierdut, fără să vrea, viața sa așa cum era, iar acum își umple sufletul cu fragmente din bucuriile altora, încercînd să completeze un puzzle de unde mereu va lipsi o piesă.
Anul trecut, în septembrie, Nasseri a decis să se întoarcă la traiul din aeroportul parizian, în lumea pe care o cunoștea. A încetat din viață în urma unui infarct două luni mai tîrziu, în terminalul 2F, unde locuia.