Planuri
Am descoperit, cu vîrsta, că fac parte din categoria celor cărora mai mult le place să facă planuri, decît să performeze acţiunile plănuite în sine. Cred că povestea asta i se datorează tatălui meu, care construia utopii în familie: trăiam cu toţii într-o lume imaginară, în paralel cu oribila lume comunistă – pe care, datorită tocmai acestor utopii, nu o percepeam ca atare.
De fapt, ne străduiam să o percepem cît de puţin (chiar deloc nu se putea, ar fi o exagerare). Utopia în care trăiam presupunea, în mare, următoarele: toţi oamenii sînt egali, nimeni nu are dreptul să-i impună altuia ceva ce lui însuşi nu-i place, toţi trebuie să se tolereze între ei cu bune şi rele; toată lumea se iubeşte şi e fericită; iar banii vin, printr-o rentă, pe geam, o dată pe lună (evident că exact suma de care ai nevoie).
Vă puteţi imagina că, posesoare a unei asemenea educaţii, a fost destul de greu să-i găsesc vreun echivalent în lumea reală, sau să mă adaptez la „aspectele“ acesteia mai… colţuroase. Mai ales că restul copilăriei l-am petrecut la bunici, de unde am înţeles că oamenii de vîrsta a treia nu sînt în nici un fel mai prejos ca cei de alte vîrste – în ciuda modului agresiv şi nepoliticos în care erau trataţi în viaţa publică de atunci (de genul „Te caută moartea pe-acasă…“). În plus, bunica mea era şi o bună samariteană – la ea veneau tot soiul de persoane cu dizabilităţi, în special psihice (în limbaj politic incorect, aş spune nebune – prietene de familie şi chiar din familie), pe care le omenea, le hrănea, stătea de vorbă cu ele. Ele erau ciudate, uneori vorbeau urît (de acolo am auzit primele „porcării“), dar erau oameni, ca şi noi, şi trebuiau tratate ca atare. Singura diferenţă era boala, care nu era vina lor.
Cu o asemenea educaţie, pe de o parte utopică, pe de alta hipertolerantă, lumea din jur a fost destul de greu de acceptat. Nu toate feţele ei, ci cele utilitare, de fapt esenţiale: cîştigarea pîinii celei de toate zilele şi alegerea partenerului de viaţă. Altfel, faţetele mai plăcute şi mai uşoare – precum socializările şi viaţa comunitară – le acopeream perfect, cu soluţii ingenioase.
În ce priveşte cîştigarea pîinii, am ales mereu soluţii… nonprofit, ca să nu spun falimentare. În ce priveşte partenerul – am ales unul care se potrivea cu mine cel puţin într-o privinţă: şi anume, desigur, facerea planurilor. Zona utopică…
Am ales pe cineva care m-a „luat“ (cel puţin în perioada de început) la aprecierea lumii nu în imediat, ci în viitorul ei posibil. Astfel, trăiam nu o realitate, ci o multitudine de realităţi, toate posibile, fără a fi obligaţi să optăm pentru una anume. Pentru partenerul de atunci, nimic nu părea imposibil. Orice voiam părea posibil. Îmi oferea luna de pe cer, în versiunea feliată şi bine porţionată pe zile.
Am plecat de-acasă cu respectivul partener, într-o cameră minusculă, cu şi cît un mare pat, cu toate suprapuse peste el, unde am continuat să facem planuri. Vorbeam şi visam ore întregi, imaginîndu-ne soluţii alternative şi depănînd poveşti (aşa cum numai cu colega mea Paula, din liceu, mai făceam după ore, zilnic, la cofetăria Casata de atunci).
Perioada planurilor a fost cea mai frumoasă din viaţa mea. Nici una din cele reale, care i-au urmat, nu s-a comparat cu ea. A venit, din păcate, un moment în care, alături de acelaşi partener, a trebuit să facem ca planurile să devină realitate. El credea că aşa vreau eu; eu, de fapt, voiam doar să visez şi să fac planuri…
Aşa ne-am trezit în lumea reală, căreia i-am făcut faţă cum am putut, nu întotdeauna fericit.
Mi-am adus aminte de asta pentru că, acum fiind din nou într-o perioadă dificilă, ne-am apucat, iarăşi, să facem planuri. Am descoperit, iarăşi, voluptatea de a face planuri. „Sport“ la care acelaşi partener se dovedeşte, în continuare, mai bun decît mine. Fiind mai utopic şi crezînd într-un soi de bine… absolut, în care eu una, uneori, cu cinism, uit să mai cred…
Dar mergem înainte, trăind şi plănuind… Bucurîndu-ne, adeseori, de imagini şi realităţi posibile şi fantastice…