Planeta IT
Mă autodenunţ aici. Am un MacBook Air din pur snobism. Nu folosesc nici măcar un sfert din ce ştie să facă. L-am vrut că e subţirel, argintiu şi uşor. L-am vrut pentru că îmi place cum străluceşte în întuneric mărul ăla muşcat de o gură perfectă, fără dinţi. L-am vrut pentru că avea şi prietena mea unul. Fac cu el cam ce se face pe un PC normal, numai că pare un pic mai complicat. Scriu în Word, stau pe Facebook, descarc şi încarc poze iar iCloudul mi-a ridicat probleme filozofice.
***
„Nu mai salvaţi toate bruturile alea lungi în partiţia C de la Sys on Contact pentru că o să se blocheze la un moment dat tot sistemul şi n-o să mai cînte absolut nici un clip. Toată lumea varsă acolo o grămadă de chestii necomprimate şi-mi crăşuiţi totu’ cu porcăriile astea.“ Mi-am putut aduce aminte acest semimonolog al tipului de la IT, tocmai pentru că am priceput cam ce vrea să spună. Are altele de-a drepul extraterestre, pe care le recită ca şi cum toată lumea înţelege perfect păsăreasca lui. De fapt, expresia corectă ar fi: ca şi cum toată lumea ar fi obligată să înţeleagă păsăreasca lui. Băieţii ăştia de la IT sînt altă rasă de oameni. Cu ei, totul e un pic mai complicat. Le spui că ai o problemă – nu merge nu ştiu ce program. O reacţie normală ar fi ca acel cineva specialist în programe să se aşeze şi să-l ajute pe nevolnicul blocat în faţa unui computer care pare că are o viaţă proprie şi ceva personalităţi multiple. Dar nu. Acel cineva specialist în programe şi în computere va coborî, ceva mai tîrziu, din birourile misterioase în care locuieşte, poate peste o oră, poate peste două, poate a doua zi. Cînd va ajunge la tine, posesor al acelui calculator cu personalitate, va începe prin a-ţi ţine o lungă predică. Că-ţi dă desktop-ul pe afară la cîte fişiere fără folos ai adunat acolo, că rulezi simultan şapte mii de programe care normal că-l încetinesc, că una, că alta.
Dar tu vrei doar să meargă programul cutare. Nu-i simplu. Urmează un proces lung de nu-ştiu-ce formatări şi reformatări, pe fondul unor bodogăneli fără de sfîrşit. Tu stai cuminte, spăsit şi-ţi frămînţi mîinile, ca la doctor. Omul de la IT şterge cu tine pe jos. Sau, în cel mai bun caz, face mişto. Tipii ăştia au un umor bizar, pe care nu-l pricep neam. Ei spun, ei înţeleg, ei rîd. Tu nu. Sînt convinsă, pe de altă parte, că o glumă bună despre partiţii, VNC-uri şi RFB-uri se poate aşeza perfect peste nişte situaţii din viaţa reală, dar încă nu mă prind eu.
În general, nu ştii cum să te comporţi cu băieţii ăştia. Or mînca şi ei o şaorma, ca oamenii normali? Or ieşi la bere şi, dacă da, ce naiba discută acolo? Or citi poezie? Or fi auzit de Dimov? Or şti cine e preşedintele Consiliului Concurenţei? Îmi dau seama că sună teribil de discriminatoriu şirul ăsta de întrebări stupide pe care mi le pun, dar e singura formă de răzbunare pentru ignoranţa nămoloasă în care stau încleiată în preajma acestor oameni.
Nu-i plac. Chestia asta se simte, şi nici ei nu mă plac pe mine. Treaba e, aşadar, reciprocă, iar relaţiile noastre vor fi întotdeauna reci spre tensionate. O discuţie între ei te pune în faţa unui spectacol la care ai nevoie de subtitrare. Aşa o fi, nu mă îndoiesc, şi într-o discuţie între filologi, dar, la naiba, măcar ăştia au sentimente! Asta mă duce la singura concluzie extrem de plauzibilă: băieţii de la IT sînt nişte androizi. Roboţi. N-are cum altfel. Cred că dacă-i ridici un pic tricoul primit de la cei care fac căştile Skullcandy de pe spatele unuia, dai de circuite micuţe, care licăresc intermitent şi bipăie stins. Dacă băiatul ăsta se înţeapă la deget, nu curge sînge. Curg pixeli şi abstracţiuni. Curg circuite şi biţi şi se adună toate într-un iCloud din astea folositoare, necum o băltoacă de fluide vitale omeneşti. În fine, sper din tot sufletul ca nici un IT-ist dintre cei pe care îi cunosc să nu citească acest text. Căci altfel, am încurcat-o. Partiţie definitivă scrie pe relaţia noastră.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.