Pistruiatul, o madlenă a memoriei comuniste
Decesul unui cunoscut regizor român, cu o bogată filmografie pre şi postrevoluţionară, a declanşat o amplă dezbatere publică: au fost valoroase sau nu filmele lui? Merită recuperate filmele poliţiste cu iz comunist şi cele istorice, cu iz megaloman şi ideologic, sau ar trebui mai curînd să le excomunicăm ritos din biografia celor care le-au văzut? Au ele vreo valoare culturală, în afara celei pur sentimentale?
Nu e prima oară cînd opera unui autor român impregnată de mari compromisuri faţă de regimul comunist este pusă în discuţie. La vremea morţii poetului Adrian Păunescu, Cenaclul Flacăra a suscitat aceleaşi dezbateri: a făcut el mai mult rău decît bine, cu serile în care muzica unor artişti talentaţi se împletea cu poezii splendide, dar şi cu ritualuri de obedienţă în faţa activiştilor de partid? A fost Cenaclul Flacăra un fenomen cultural demn de consemnat în istoria culturală a anilor negri, sau dimpotrivă, nu merită mai multe comentarii decît alte „manifestări culturale“ din Epoca de Aur, precum Cîntarea României?
Am urmărit şi eu, ca şi atîţia alţi copii din generaţia mea, Pistruiatul, filmele cu Moldovan sau cu daci şi romani. Am fredonat şi eu, şi încă mai fredonez, refrene ascultate la Cenaclul condus de poetul Păunescu. M-am bucurat de toate, pe cît se poate bucura un copil lipsit de alternativele miraculoase pe care piaţa capitalistă de astăzi i le pune la dispoziţie. Chiar şi după Revoluţie, am privit înduioşată scenele cu „nemuritorii“ şi cu „mercenarii“ sau imaginile din concertele formaţiei Poesis sau ale Mihaelei Popescu. Şi m-am luptat adesea cu prejudecăţile celor mai în vîrstă decît mine, care socoteau „generaţia în blugi“ ca fiind una manipulată emoţional de un devorator de suflete şi de conştiinţe fragede.
Toate, pînă cînd am înţeles că duioşia cu care priveam secvenţele cinematografice sau muzicale, care mi-au bucurat copilăria şi adolescenţa, era născută mai curînd din amintirile strict personale şi apolitice care le însoţeau, decît dintr-o emoţie artistică autentică. Atunci ca şi acum, un film precum Revanşa nu stîrneşte în mine mai mult decît, să zicem, amintirea feliei de pîine neagră cu zahăr, mîncată împreună cu alţii copii, pe stradă: atunci, o bucurie frugală, de copil necăjit; acum, o amintire înnobilată de dorul de copilărie, şi nimic mai mult. Pistruiatul, un film de aventuri cu copii, a fost neîndoielnic văzut de zeci de mii de copii din toată ţara. Dar este un film care mistifică adevărul cu privire la aşa-zisa luptă a comuniştilor. Un film care munceşte mai mult la ideea unui comunism cu faţă umană, decît la biografia unui băiat curajos. Cenaclul Flacăra a adus pe scenă, e adevărat, muzică de calitate, artişti buni, versuri excepţionale. Dar toate pluteau într-un sos propagandistic inacceptabil.
Ştiu, mi se va spune: „atunci te-au bucurat, de ce acum te dezici de ele?“. Sau, altă replică bine cunoscută: „cum-necum, atunci însemnau ceva şi, oricum, faţă de poeziile care-l elogiau pe marele conducător, versurile lui Bacovia sau ale lui Eminescu cîntate de folk-işti aduceau un aer de normalitate“.
Am să răspund de ce cred că trebuie să privim înapoi cu mînie, oricît ar durea: fiindcă producţiile cu pricina, oricît de bune sau rele ar fi fost din punct de vedere artistic, ornamentau, camuflau şi, deci, legitimau o dictatură. Scopul lor nu era acela de a introduce normalitatea pe „piaţă“, ci de a-l face pe micul sau marele telespectator să privească o ideologie criminală ca fiind una normală.
Într-o ţară liberă, Bacovia şi Eminescu n-ar fi avut nevoie de compromisuri ideologice ca să fie cîntaţi. Şi nici Pistruiatul, de comunistul Andrei, ca să aibă parte de aventuri palpitante.
Maria Iordănescu este psiholog.